Hansel si Gretel nu mai vor turta dulce

Asa incep povestile care nu mai au nimic din copilul cu zimbet de cais in floare, cu ochi in care nerabdarea cailor de curse se deseneaza  cu verde pe pereti. Asa se termina caldura asternutului moale iarna, cind fulgii se destrama din cer si vara, cind fluturii se tin de aripi prin cring. Totul incepe sa se lege de acolo de unde nu ai, desi parca tot ai da. Niciodata nu-ti doresti mai mult sa dai unui cersetor decit atunci cind nu ai un sfant in buzunar. Cu inima strinsa, iti promiti cu incapatinare ca la salariu, la bursa, ori la plicul de acasa o sa daruiesti: un leu, doi, poate si o brinzoaica. Si toata aceasta bunatate din suflet te duce cu gindul la viitoarea bucurie a portofelului plin. Un fel de rasplata in gind a lucrului neimplinit inca. Apoi te faci ca uiti. E ca atunci cind ii promiti lui Dumnezeu ca, daca te ajuta la examen sau o face pe bunica sanatoasa, treci pe la Mitropolie si aprinzi luminari pentru tot neamul. Este acea promisiune nevinovata pe care ne-o facem, de frica sa nu ne auzim cu propriile urechi si chiar sa ne tinem de cuvint. A doua oara nu ne mai lasa inima nici sa privim spre coltul cu pricina. Sintem doar in trecere, banii nu ajung niciodata pina data viitoare, iar gindurile lasate amanet pe unde umblam sint gratis. De aceea nu ne mai intoarcem dupa ele niciodata.

***

In tot acest timp, la poarta Crematoriului Uman “Vitan Birzesti” din capitala, cinci femei imbracate in negru din cap pina in picioare asteapta. O Dacie albastra, scorojita, cu un cosciug legat deasupra iese incet. Femeile se aduna si incep sa boceasca, jeluind amarnic mortul. Soferul coboara nedumerit iar cea mai batrina dintre ele se opreste parca la comanda: “Hai, nene, cu cinci sute de mii iti bocim cum vrei matale!”

Paula SCINTEIANU