Glasul care nu se aude
Pastila de după 4 februarie 2013 Niciun comentariu la Glasul care nu se aude 2Un lucru nu se schimbă pe tot parcursul vieții, noi nu ne dezvățăm să visăm. Doar că sîntem cu atît mai maturi, cu cît avem mai des coșmaruri în care încercăm să țipăm disperați pînă ne crapă venele. Țipăm doar că nu ne auzim, vocea nu se rupe din noi.
Maturizarea nu se poate amîna. Ne dorim sau nu, la un moment dat observăm că fețele noastre nu mai radiază a inocență copilărească. Privirea nu mai exprimă acum aceeași sinceritate, putem să mascăm gîndurile cu grimase contrarii și apelăm atît de des la acest truc încît ochii noștri licăresc dubios, pentru că irisul tremură confuz. Și vocea se schimbă. Sună impunător și devine instrumentul care e în stare să convingă alte perechi de ochi dubioși, dubioși cu vechime.
Felul în care gîndim, percepem lucrurile și reacționăm e și el altfel. Undeva, într-un sertar cu cheiță păstrăm bilețele cu răspunsuri de-gata, ca în cazul în care o să fim întrebați, să împușcăm o replică. Da, să împușcăm, pentru că viteza contează la această vîrstă, doar nu arătăm la fel de convingător atunci cînd întindem răbdarea cuiva în meditații. Mai mult de-atît, această rapiditate lasă impresia unei minți agere ce răspunde sincer, să creadă cei ce sînt naivi sau cei care nu apelează la aceste modele de conduită.
Și dacă e să-i menționăm și pe alții, ei aleg să tacă. Poate pentru că nu au prins regulile jocului, poate pentru că au principii. Ne-am obișnuit cu ei, reprezintă majoritatea care se lasă condusă de acele priviri agere, care, ca vulturul, își văd oaia de la înălțime, înălțime care niciodată nu va fi atinsă de oaie.
Daniela VORTOLOMEI









Adaugă un comentariu