Fiecare-i cu grădina lui

Sir vine dintr-o familie bogată. E școlit și crescut de părinți, oameni cu scaun la cap, care-au depus tot e­for­tul posibil ca unicul copil al lor să îi reprezinte cu demnitate. Stă în­tr-un castel, cu o grădină imensă în fa­ță, de care avea grijă o slugă, Ma­ri­a. O femeie trecută deja și de cea de-a doua tinerețe, cu talia suplă dar cu umerii destul de puternici ca să re­zis­te sub greutatea unui sac cu pă­mînt sau îngrășămînt pentru plan­te­le pe care le crește cu drag. Pe sub pie­lea de pe brațe i se împletesc venele al­bastre sfîrșindu-se în niște degete cu jumătăți de unghii. Caraghioase dar îngrijite.

Maria are mulți frați și surori, iar mama lor, pe vremuri, a fost „ma­mă eroină”. Urmașii bravurii ei s-au îm­prăștiat prin lume după mintea fi­e­că­ruia, unii au ajuns să facă parte din e­l­ită pe undeva, alții să capete artrită prin grădinile străine, ca Maria.

Sir e mulțumit de cele mai mul­te ori de munca Mariei care, pe lîn­gă scormonitul în pămînt ca o găină oar­bă în căutarea unei rîme, mai știe și unele reguli de etică. Dar se în­tîm­plă să o și înjure des. Adineauri florile plantate nu se asortau după gustul lui și a înjurat-o pînă a răgușit. I-a amintit cît de diferiți sînt ei după sta­tut social, i-a mai promis și că o dă a­fară.

Nu-l crede femeia, doar n-o să fa­că el munca ei. Dar Sir se ține de cu­vînt, o scoate după poartă a­run­cîn­du-i în față acele mîini cu degete groa­se și unghii caraghioase, dar cu­rate, ce s-au încleștat în poalele sa­co­ului său de catifea. Și poate se mai gîndește că ar fi fost prea dur cu ea în timp ce cu fruntea aplecată în pă­mînt alege rădăcini în grădina unui castel mai mare decît al lui.

Daniela VORTOLOMEI