Fără semnal

S-a trezit plin de sudori, cu du­reri de cap și stomac, ochii roșii și fă­ră prea mult discernămînt. I-a lu­at vreo 20 de minute doar ca să-și dea seama că de fapt e tot în came­ra lui de cămin, însă nu-și putea ex­pli­ca de ce e întuneric. De ce fri­gi­de­rul bîzîie mai tare ca de obicei și de ce din baie lumina pîlpîie, ba se stin­ge, ba se aprinde, ca-ntr-un film de groază ieftin. Dar cel mai mult îl de­ranja zgomotul mersului de gîn­daci care mi­șu­nă pe sub pat.

Își amintește că azi noapte, în somn, i-au căzut cheile din buzunar undeva după pat, cum de ceva vre­me adoarme în aceleași haine în ca­re stă în casă sau mai iese noaptea pe-afară. Dar îi e frică să bage mîna după ele, îi e frică de zgomotul ăla de zeci de picioare de gîndaci care parcă-i traversează creierul și nu podeaua camerei de cămin.

Dar ușa e tot încuiată și, pînă la urmă, se încumetă și, cu ochii în­chiși, bagă mîna după pat, pipăind timid în căutarea brelocului. Nu dă de­cît de ghemuri de praf și de un dop de sticlă de plastic. Renunță și în­cear­că să-și sune colegii, poate o fi vreunul prin preajmă. Cum se aș­tep­ta, connection failed, niciodată n-a avut semnal prea bun aici. O dă dra­cului de treabă și se-ndreaptă că­­tre singura sursă sigură de lumină din cameră, monitorul puțin bombat al calculatorului de pe birou. Mai trece o zi.

S-a trezit plin de sudori, cu du­reri de cap și stomac. Iar s-a jucat pî­nă în zori. E a opta noapte la rînd în care nu face nimic decît să îm­puș­te și să fie împușcat, iar și iar, timp de vreo zece ore, doar ca la sfîr­șit să se cufunde într-un somn a­dînc, ca de după război. A auzit că azi ar fi sfîrșitul lumii. Dar nu-i ni­mic, el e pregătit.

Ioan STOLERU