Fantoma domnului Trandafir

Ne plîngem de absolut orice, de la ia­­urtul cu gust de fructe pînă la o pos­tare pe Internet, care inevitabil a­junge peste tot, subiectul e pe buzele tuturor și nu există conversație care să nu facă măcar o mică trimitere la acesta.

Copiii anilor ’90 se plîng acum de di­feritele materii predate la școală și ironizate pe băncile facultății. De la „e prea greu, nu pot face față, nu mă mai obosesc să învăț” ne grăbim să dăm vi­na pe un sistem, absent ce-i drept, în ultima vreme, căruia îi atribuim califi­ca­tive precum „incapabil”, „inadecvat” sau „inadmisibil”.

Credem că așa a fost de cînd acestei țări i s-a dat undă verde în predare, e­ducare sau cercetare. Ei bine, Dom­nul Trandafir, dascălul cu care s-au mîn­drit atîtea generații s-ar ridica ori­cînd și ar lupta, însă din păcate e doar un personaj uitat printre paginile lui Sadoveanu, ca­re de mult nu mai pre­­zintă in­te­res pen­tru elevii din școa­la ge­­ne­ra­lă, mult prea ocupați să-și dea tag pe Face­book.

Învățăm cum să nu în­vățăm, preferăm să trișăm, să furăm, în­să în final, cînd profesorii au închis ca­taloagele, și-au sters creta de pe mîini și ne-au trimis în viața reală du­pă un liceu și o facultate, că poate ne-ar fi fost de folos un pic mai multă cultură generală în schimbul celei mane­lizate pînă la refuz.

Am blamat de atîtea ori sistemul comunist despre care nu avem habar, noi copii de după ’89, încît ni s-a acrit. Acum căutăm noi țapi ispășitori spre care să arătăm cu degetul. Vrem legi care să ne facă dreptate, profesori care să ne educe, să ne formeze din plă­cere, nu în schimbul unei remunerații in­fime. Ne cerem drepturile dar nu sîntem în stare să respectăm, cîteva re­guli simple. Ar fi înjositor, sub nivelul nostru.

Milităm pentru o schimbare, însă dacă printre noi ar umbla vreun Pleșu sau Liiceanu, n-am ști niciodată, am fi prea ocupați să contemplăm micul ecran setat pe „Vocea României”, în timp ce ne facem temele.

Mădălina MORARU