Faguri de anxietate

Eli își dorea să plece din stup de cînd încă nu învățase să zboare. Ura privirile ce o urmăreau în fie­ca­re moment și ordinele de care tre­buia să asculte mereu. Își dorea libertatea, avea nevoie de ea, iar fiecare clipă petrecută între faguri părea o eternitate. O adiere de vînt în timp ce apicultorul verifica ra­me­le cu miere a eliberat-o însă, iar micuța albină a dispărut în desișul de iarbă.

Din instinct, s-a ascuns ime­diat sub o frunză și acolo a rămas. Deși singură și neajutorată îi plăcea că a putut vedea în sfîrșit soarele, că nimeni nu-i mai spunea ce să facă și că nu o mai urmăreau zeci de ochi în fiecare moment. Curînd însă noap­tea a adus cu ea întunericul, iar liniștea rece o făcea pe Eli să-și dorească totuși protecția stupului din care plecase. Singură, mică, sla­bă și la mila altor vietăți, albinuța tresărea la fiecare foșnet și la fie­care sunet.

„Sînt totuși liberă”, încerca să se mintă micuța insectă, dar cu cît noaptea se făcea mai neagră, cu atît își dorea mai mult acele zeci de ochi ce o urmăreau în stup.

Îi era frig, frică, iar singură­ta­tea să­pa o groapă tot mai adîncă în viața ei obișnuită cu agitație. Îi lip­sea să i se spună ce să facă, avea nevoie de privirile ce o suprave­gheau în fiecare moment. Liber­ta­tea pe care o simțise imediat ce că­zu­se de pe fagure dispăruse a­proa­pe de tot.

Se transformase însă în frică și în nevoia de a ști că este în si­gu­ran­ță. Își dorea tot mai mult să se întoarcă, să simtă din nou căldura stupului și siguranța temniței pă­zi­tă de suratele ei. Curînd însă, pri­mele raze de soare apar din nou pe cer, iar frica din sufletul lui Eli dispare treptat. Deși aripile i-au cres­cut pe timpul nopții și se poa­te întoarce în stup, libertatea o îm­ba­tă tot mai tare pe micuța insectă. „Sînt totuși liberă. Cine are nevoie ziua de zeci de ochi care să mă păzească?”