Facultate după ureche

Ce-mi place la sistemul nostru de în­vățămînt este că-i, la fel ca și altele de pe la noi – justiția, de exemplu – „de­mocratic”, permisiv, flexibil. Cum alt­fel aș putea să mă bucur și să mă amuz de faptul că am la facultate – și la Litere, vorba aia – colegi care nu știu să scrie corect în limba română?

Co­rect ar fi nici să nu conteze facultatea – avînd în vedere că ne referim la învățămînt superior – ca toți studenții, nu­mai prin faptul că-și permit să se nu­mească așa, să cu­noas­că măcar lim­ba ță­rii în ca­re s-au năs­cut. De bur­­se s-a spus de­ja de a­tî­tea ori – că sînt universități ale căror conduceri fac eforturi să re­compe­n­seze (din fonduri pro­prii, un­de e ne­vo­ie) re­zul­tatele bune și universi­tăți ca a noastră unde, acum vreo trei ani, de exemplu, la filologie clasică nu se dădea nici o bursă.

Eficiența se vede de multe ori la sfîrșit, cînd îți dai seama, după trei ani de facultate sau plus doi de master, că tot pilele și banii lui tata sau fusta scurtă și privirea înainte contează. În final, pot să spun că mă bucură și sistemul de cazare. Rîdeam cu co­legii în anul al doilea de facultate, cînd a­veam bursă, dar cazare nu. Dar ajung să prindă – mai corect, mai cu bani de-acasă – cu medii jenante uneori, un loc în cămin toți neciopliții ale căror co­voa­re de coji de semințe trebuie mă­turate dimineața. Și, cînd ies și eu, o da­tă la două luni, să beau cafeaua, fix a­tunci mă nimeresc pe hol cu femeia de serviciu, care se uită cînd la chiș­toa­cele de pe jos, cînd la mine, din ce în ce mai urît.

***

Pînă recent era de masă și la modă să ai o facultate. Mai nou, și un master. Oare-n 20 de ani o să fim toți doctori?

Ioan STOLERU