Esenta de rom

Curios am fost de mic. Intram in bucatarie si gustam tot ce apucam. Gaseam si dulciurile ascunse de mama. Lasa doar citeva la vedere, pe restul pitindu-le prin dulapul cu tacimuri sau alte locuri ca sa ma opreasca din a exagera cu zaharul. Curios am fost si sa aflu ce-i in micile sticlute maronii, care parca zaceau neatinse in sertarul de sus, linga sticla bombata de “Aiasma mare” si paharele de plastic Ursus. Fireste, mama le folosea la negrese si alte prajituri, insa prin sticla mata nu se vedea scurgerea lichidului si eu, crezind ca nu-s de folos, voiam sa le fur si sa gust din ele. Am fost prins insa, si avertizat: “Sa nu bei din sticlutele cu esenta de rom, ca sint otravitoare”. Si m-am abtinut.

Greseli au mai fost facute pe parcurs. Ca atunci cind trebuia sa-mi iau pastila in miez de noapte si am incurcat sticla de Cola cu cea de vin. Si nu pot sa spun ca m-a deranjat asa tare. Gustul l-am prins mai tirziu, cind bunica imi dadea aeeasi licoare sau una si mai tare, visinata-i spunea, ca sa ma adoarma cind n-aveam somn.

Excesul de curiozitate m-a facut sa descopar astfel toata bucataria. Evident, am gasit si restul de ciocolata, si bomboanele si sucul ascuns. Insa nu depaseam ratia zilnica de doua tablete si trei pahare decit foarte rar, cind ma coplesea pofta.

Dintre toate tot prajiturile si celelalte preparate ale mamei mi-au placut cel mai mult. Pot sa spun ca si acum as da oricind o masa la Casa Pogor pe o tarta de visine, gogosi africane sau clatite cu gem.

Mi-au placut si negresele, dar esenta de rom n-am gustat-o niciodata.

Ioan STOLERU