Epilog

Mi-a plăcut mereu să mă las purtată de mădularele trenului pe drumuri necunoscute. Să ajung în burta satului sau la ultimul bordei de pe colină și să-i las locatarii să îmi spună povești. Pentru mine fiecare e altfel. De mică mi-am ciulit urechile la tot ce însemna durere, istorie, dragoste, dar și bizarerie, și am căscat ochii cînd a fost de mirare. Destinele triste, la care s-ar apleca și teii înfloriți, mi i-au închis și m-au răscolit ca pe un nenorocit de melc fără cochilie.

M-am încuiat cu lacăt, să nu fiu luată drept o prefăcută și doar în fața documentului Word am lăsat să iasă totul în afară. De la unchiul Tudor, schilodit acum 24 de ani, pînă la bărbatul incredibil de matur care își așteaptă extratereștrii, am ascultat fiecare vorbă cu atenția cu care decojesc un fruct.

Apoi sînt telefoanele de acasă, cu felicitări sau mustrări, așteptări neîmplinite, vorbe de duh sau planuri de viitor, pe care le primesc la fiecare șapte zile și pe care le prețuiesc mai mult. De cînd am venit în Iași, le privesc pe toate altfel. Ridurile bunicăi parcă au un rost, mîinile rănite ale unchiului nu îmi mai provoacă avalanșe în stomac, iar cea mai bătrînă văduvă de acasă, cu ochi mici, de pasăre, nu mai e „o chioară”.

Meseria asta e înălțătoare, plină de energie, la fel de frumoasă de la răsărit pînă în cîntec de cocoș de la miezul nopții, pentru că înveți să trăiești altfel fiecare minut, să înțelegi vocea hodorogită și să te plimbi desculț, cu genele adormite, prin noroiul din poarta unui om ieșit din tipare. Restul sînt detalii, iar cei pentru care reprezint modelul cel mai tipic de naivitate, să mă ierte.

Lina VDOVÎI