E vinovat, părerea mea

Îi urîm pe oamenii care se bagă cu nasul în borșul nostru. Îi urîm profund, cu un dispreț al cunoscătorului de vinuri care și-o ia peste nas de la un alcoolic ce nu se desprinde de sticla de Baba­nu de cinci lei la doi litri. Oamenii ăștia n-au viață? Chiar nu au ce face decît să vină și să-ți spună ție, care faci meseria asta de-o viață, cine știe ce le arde lor noap­tea, prin cap, cînd au băut prea mul­tă cafea?

Îi înțelegi pînă la un punct. Cînd vi­ne vorba despre fotbal și tu îți dai cu pă­rerea chiar dacă nu porți un certificat de antrenor prin buzunar. Și nici cînd vine vorba de grătare nu te sfiești să-ți verși năduful dacă crezi că ceafa mai mer­gea rumenită. Dar nu încerci să-l con­vingi pe-un geograf că Pămîntul e plat sau pe-un chimist că apa n-are mo­lecule de hidrogen, că pe alea le mănîncă broaștele. Așa cum nu trebuie să te contrazici cu un procuror de me­se­rie pe chestiuni de proprietate inte­lec­tuală!

E simplu să stai în banca ta și să co­mentezi despre conducerea țării, e­ti­că, deontologie, plagiat sau doctorate! Să crezi în comisii de-Dumnezeu-în­fiin­țate și nu în cele ale organului par­­tidului, pardon, ale ministerului! Sau să ai o părere personală cînd toată te­leviziunea cu numărul trei îți spune zil­nic adevărul! E un gest de pură ne­sim­țire să nu crezi în ceea ce ți se spune. Asta e. Nesimțire în forma cea mai crasă. Păi cum să crezi că premie­rul a plagiat, un om care are onoarea nepătată? Cum să crezi lucrul acesta cînd pentru el a garantat un conducător de doctorat cu onoarea impecabilă? Dar care, pur întîmplător, acum face re­cla­me la fulare din închisoare.

De aceea îi urîm pe oamenii care se bagă cu nasul în borșul nostru. Îi urîm profund, pentru că niciodată nu ne dau dreptate, nu ne ascultă, nu ne lasă naibii în pace și, mai ales, pentru că nu uită. Dar cel mai mult îi urîm atunci cînd au dreptate.

Cătălin HOPULELE