E luni, bună dimineața și ție!

În lumile unora nu se trăiește du­­pă reguli. Nici după cele im­pu­se și nici după cele care ar trebui să fie de la sine înțelese. E mai ușor și mai plăcut să trăim ca într-o jung­lă și să ne comportăm asemenea unor animale care se recunosc și se apropie sau se îndepărtează după miros. Da, poți spune că ești parte dintr-o junglă atunci cînd interesul tău este mai presus de orice și a­tunci cînd ai băga în gură și ai ru­me­ga fără noimă cîte un stîrv găsit în cale.

Pentru că nu e normal, nu e e­tic și moral să pui fericirea ta pe cel mai sus piedestal și să te închini la ea ca la o icoană făcătoare de minuni. Pentru că nu e normal să mănînci bucăți din alte ființe numai ca să te simți tu sătul și împlinit, mai ales atunci cînd știi că gura aia a ta ma­re ar putea să se abțină.

Ți-ai construit o fericire numai din lașități și minciuni care zîmbesc în cel mai pervers mod din fiecare foto­gra­fie. Ți-aș scoate zîmbetul și ți l-aș pu­ne la fiecare intersecție din oraș ca să rîdă toți și să se scîrbească toți de cît de hîd ești cu tot cu fericirea ta. Ți-aș agăța fericirea de un copac la care să nu ajungi și să te zgîiești la ea ca vulpea la struguri. Ca să vezi și tu ce în­seam­nă să scapi fericirea printre degete. Ți-aș pune în loc de nisipi în tălpi doar cioburi de sticlă care să-ți gîdile toate simțurile pînă ai să mori de atîta rîs. Da, aceleași tălpi cu care mi-ai în­fun­dat orice urmă de fericire și ace­lea­și tălpi cu care ai dansat peste sim­țurile mele pînă le-ai făcut una cu pămîntul. Te-aș arunca în coșul meu de gunoi și nici nu m-aș uita la tine atunci cînd vor începe boschetarii să te răscolească, ci aș sta pe margine ca la un meci de box și le-aș striga să te mănînce pînă la ultima înghițitură.

Pentru că cea mai groaznică pa­siune a ta e să te iubești exagerat de mult, iar cel mai mare viciu e că ești de un egoism cum rar mai exis­tă.