Duminica în familie

După Harap Alb și ceilalți prieteni curajoși de-ai lui din basmele românești, televizorul din sufragerie era unul din cei mai mari vrăjitori pe care l-am întîlnit vreodată. În fiecare după-amiază, descopeream cîte o nouă poveste (mai mult sau mai puțin proastă) spusă parcă de cel mai mare narator pe care l-am întîlnit vreodată.

Rămîneam uimit de culorile pe care le vedeam, de imaginile grozave și mă întrebam cu supărare că de ce nu ar fi la fel și în cărțile pe care le citesc. Treptat, am descoperit că există și încă 20 de canale pe lîngă cele două la care mă uitam mai mereu. Culmea, fiecare își avea povestea lui și încerca să mă atragă, într-un fel anume, prin imaginile și sunetele sale. Poveștile curgeau de peste tot, personajele încercau să mă facă să-i urmăresc cît mai mult. Credeam că sînt niște copii care vor să fie mereu în atenție.

Nici nu aveam de unde să știu că totul este o poveste construită doar pentru rating și publicitate. Vecinii de-o seamă cu părinții mei își căutau visele la Eurobingo, bunicii aveau nevoie de ajutorul Andreei Marin pentru a-și da seama că viața este plină de „Surprize, surprize”, iar liceeni își făceau un țel în viață, vrînd să fie ca Chuck Norris.

Închiși în dormitor, adunați cu toții în camera de zi sau în vizite la vecini, televiziunea anilor ’90 a însemnat pentru acești oameni cea mai expresivă dovadă a libertății. Nu erau naivi, dar nici nu știau că poate fi și o alternativă. Mulți am înlocuit atunci ce aducea a vechi și prăfuit cu vorbele de duh ale prezentatorilor îmbrăcați impecabil. Ne-am ales viitorul în funcție de ce vedeam, de parcă am fi participat la o loterie a destinelor. Azi ar fi periculos să mai crezi în micul ecran. Libertatea i-a fost sugrumută, de data aceasta, de visele unor oameni care deja aveau totul.

George GURESCU