Dorul arde în tigaie

David nu mai știe gustul mîncării. De șapte ani, de cînd a intrat la mănăstire n-a pus în gură decît orez, cartofi și apă chioară. Dezlegare are numai la vin, cîte un pahar în sărbătorile cele mari, iar de intrat în bucătărie nici nu vrea să audă. Cînd îi vine rîndul să stea cu ochii pe oalele cu sarmale pentru enoriașii rătăciți înghite în sec și spune „iartă-mă Doamne” de cîte trei ori. Își amintește cum îl punea maică-sa să guste din ciorba cu perișoare și oftează. Nici la slujbă nu se poate gîndi în zilele acelea.

Stă în genunchi, cu capul plecat și se gîndește cît a slăbit de cînd a plecat de la el din sat. Fața i s-a alungit, iar pomeții sînt uscați de-a binelea. De la o vreme, nu poate nici să doarmă. Visează numai cum aleargă puii prin grădină și cum îi pune la fiert în cratiță. Nu știa că are să-i fie atît de greu. Cînd i-au spus să se retragă în chilia lui mică, din pădure, a zîmbit și a spus că poate s-o facă și pe asta, că doar are credință. A rezistat în fața postului mult și bine, aproape doi ani, pînă cînd a primit o scrisoare de la mama.

I-a scris că se pregăteau acasă de ajunul Crăciunului, cu fel de fel de bucate alese. Atît de tare s-a mîhnit, că a dat iama în cămara cu carne, a băgat o bucată sub sutană și noaptea a coborît în locul cu plite și ulei. S-a răzgîndit de trei ori pînă să pună carnea la frigare. A înghițit-o repede, fierbinte și a fugit înapoi în cămăruța lui cu icoane. L-a chinuit păcatul șapte zile. Și-a făcut o listă cu „rele” și cînd i-a venit vremea la spovedanie s-a așezat în capul rîndului, cu emoții. Dar cînd s-a uitat mai bine preotul la el și l-a întrebat ce are greu pe suflet a spus „doar un dor de casă”.

Adriana ZĂVOI