Dormitor sub tulpina străzii

Parcă s-a născut pe palma aceea de stra­dă. Și nici acolo dacă ar fi fost zămislit nu ar sta așa lipit de bucata aceea de pămînt dintre doi pomi, ci s-ar prinde cu treburi. Dar, nu. Bărbatul din fața Casei Universitarilor cerșește de cel puțin patru ani. Își spune durerea studenților, iar ei se îndură și-i lasă cîte un chior, pentru că oricît de obișnuiți sînt cu omul sărăcăcios și deslînat, i­ma­ginea lui e din ce în ce mai tristă.

Demult, erau zile în care bărbatul se îmbrăca bine, iar toamna tîrziu avea și căciulă. Își găsise chiar și o cutie de a­du­nat mila trecătorilor, iar în loc de ge­nun­chiere, ținea cartoane groase, care să încălzească betonul. Altădată, ținea îm­prejur desagi, prinse cu sfoară, dol­do­ra de haine și resturi de mîncare. Iar a­tunci, parcă era mai vesel.

Încoace, însă, pare un animal pri­po­nit greșit, care se zbate în laț pentru cîte o gură de viață. Urc la facultate, e cu mîna întinsă, ies de la ore, ține ca­pul plecat și pumnul ca un jgheab spart, din care s-a prelins avuția, apoi stri­gă după ajutor. Însă, glasul leșinat și plîn­găcios este înghițit de șinele tram­va­­ielor, doar imaginea sa îi mai chi­nuie pe oamenii cei moi.

E toamnă, iar bărbatul nu a mai gă­sit cartoane. Nici căciulă, încălțări, sau șosete. Așteaptă, acolo, cuminte, îm­bră­cat în haine negre din care atîrnă bu­căți, măcar un colț uscat de pîine. De curînd m-am oprit să-i dau niște bănuți. Am stat o clipă și-am văzut cum dă din cap, în chip de salut, ori de cîte ori cineva doar își întoarce privirea și-l măsoară din ochi. Măcar un gînd bun să primească, dacă pumnul a­mor­țeș­te în gol.

Iulia CIUHU