Dor de Peter Pan

Mă dor ochii de la atîta lumină. Cea a dimineții, în special, îmi adu­­ce aminte zilnic că trebuie să mă ridic din pat, să-mi văd iar ref­le­xia posomorîtă și nedormită în oglin­da veche de pe dulapul An­drei. Înseamnă că trebuie să ies în­fri­gurată pe holul căminului și să dau ochii cu toate celelalte fețe po­so­morîte care bîntuie dimineața cu­loarele după cine știe ce noapte lungă, cu petreceri sau cursuri trase la xerox.

Trebuie zi de zi să văd cear­cănele adîncite ale oamenilor de pe stradă, să am grijă să nu contactez un virus pandemic și să nu fiu călcată de o mașină a cărui șofer e sub influenta alcoolului. E musai să suport frigul din noiembrie fără să pot invoca o scu­ză pentru a sta acasă, ori vreo adeverință medicală în urma căreia să primesc o minivacanță în mij­lo­cul săp­tă­mî­nii, ca-n liceu.

Pe atunci primeam și caietele cu notițele luate atent în două cu­lori și trei portocale de la colegi de clasă. Ziua nu-mi era în­rău­rită de fețe posace și nu-mi plă­nu­iam cu trei săptămîni în avans un weekend acasă. Cînd eram mică îmi era frică de întuneric. Crengile co­pacului din fata ferestrei își pro­iec­tau ghearele pe tavan, iar fa­ru­rile mașinilor de pe stradă propulsau năluci luminoase dintr-o parte în alta a camerei.

Cînd eram copil, singurul meu refu­giu era plapuma groa­să de la bunica, pe care mama o în­velea cu un ce­arceaf cu trandafiri roșii în mini­atură. Îmi acopeream capul și credeam cu tărie că nimeni și nimic nu mă poate atinge în spatele scutului de pînză și vatelină. Îngînam șop­tind, cu buzele întredeschise, că nu-i nimic acolo și îmi încropeam tot felul de gînduri fericite care m-ar fi salvat de Căpitanul Cîrlig. U­ne­ori, cînd aveam un coșmar, aș­tep­tam cu sufletul la gură tonurile albăstrui ale zorilor ca să pot în­chi­de ochii cu sufletul împăcat. Iar di­minețile erau blînde cu mine pentru că iubeam lumina, în a­ce­ea­și proporție în care uram bezna nopții. Mi-e tare dor de plapuma aceea.

Alexandra PANAETE