Dolce far niente

E vară. Mark stă comod în fo­to­li­ul de mușama. În jur îi roiesc du­zi­ne de pisici, savurînd resturile ră­ma­se în cutiile de pizza întinse pe jos de săp­tămîni întregi. Menajera a fost pier­dută la pariuri. Mark e un tip păros, poartă un maiou ce a fost odată alb. A­re bur­duhanul cît o butie, iar un­tura-i curge și­roa­ie pe post de trans­pirație din fie­ce por rămas neastupat. Maicile de la șap­te mănăstiri ar putea face lumînări din părul lui.

În casă nu mai intră nimeni. Doar poștașul îi bate la ușă o dată pe lună, îi lasă înștiințarea pe jos și pleacă. A ve­nit pensia de urmaș. Pe burtă-i stă spri­jinită tastatura, fără nici un alt su­port. Ochii aproape că-i ies din or­bi­te, degetele i-au devenit mai butu­că­noa­se decît rădăcina arborelui de se­quoia. Clipește rar, doar cînd muș­te­le încep să-i intre pe sub pleoape. În col­țul camerei, o plantă zace uscată și ser­vește drept litieră animalelor ca­re îi mai dau din cînd în cînd tîrcoale în­fometate.

A încremenit. Pînă și zumzăitul ventilatorului de la calculator a tă­cut. De do­uă zile, nici un mesaj primit sau trimis, nici o notificare nouă, nici un comentariu sau pariu pus pe vreun meci. Nici măcar o invita­ție la vreun e­veniment n-a mai ajuns pînă la el. Din cînd în cînd, la intervale nere­gu­la­te, un horcăit sinistru ridică praful din jur și stîrnește cîte-un mieunat. Un zgomot ca de bass se ridică încet, a­poi tot mai tare, pînă încetează brusc cu un pocnet înfundat. Betty, Lara, Soya și restul felinelor atît așteptau. Sem­nalul izbăvitor al festinului.

Rețeaua de socializare își plîngea vir­tual cel mai activ membru. Ni­meni nu mai fusese atît de bun pînă la Mark. Nimeni nu mai postase atît de multe fil­me cu pisici în tot spațiul virtual. Ni­meni nu mai sprijinise atît de e­ner­gic drepturile cîinilor și ale pin­gu­inilor imperiali. Pe el îl omorîse le­nea, ultimul păcat capital.

Alex VARNINSCHI