Doi negri mititei

Pe Țighi l-am acceptat mereu cu me­tehnele lui în grupul nostru de rockeri de liceu. Chiar dacă era de cu­loare, purta ochelari de soare cu ra­mă albă, groasă, noaptea și dansa pe Metallica și Iron Maiden ca orice manelist încercînd să se conver­tească.

Nu ne deranjau nici ac­tivi­tățile lui din restul săptămînii, că um­bla prin baruri „de noapte”, că fă­cea combinații cu telefoane, parfumuri și adidași – chestiile o­biș­nuite, de „băiețaș” – atîta timp cît nu le făcea de față cu noi. Dar în fiecare weekend, oricît de urît era afară, își punea mîndru geaca de blugi și tricoul negru cu Ozzy (nu ierta nici jumătate de sticluță de parfum) și venea să petreacă alături de prietenii lui rocări, printre care, uimitor, se in­tegrase atît de bine, chiar dacă nu era pur-sînge. Cum spuneam, noi îi tre­ceam cu vederea caracterul a­de­vărat și faptul că venea aici deghizat așa numai ca să agațe puștoaice bete și el ne mai dădea cîte o bere din cîș­tigurile acumulate pe parcursul săp­tămînii. Și nici nu se supăra cînd mai rîdeam pe seama lui, cum a fost a­tunci cînd a adormit întins lat pe o masă și am vrut să-l aruncăm cu tot cu masă în lac. Și cred că, lăsînd la o parte toată fățărnicia, chiar ne credea, într-un fel, prietenii lui.

În schimb, pe Cărbune nu l-am suportat niciodată. La el era prea pe față. Cu fiecare săptămînă, trecea de la un grup la altul – azi era rocăr, mîi­ne punker, poimîine hip hoper, răspoimîine hardcorist și tot așa – în funcție de unde erau mai multe fete și care grup cîștiga bătăile din weekend. Și, odată ce făcea tranziția, se mai și lăuda că așa a fost dintotdeauna și că asta-i e credința, de parcă nu-l văzusem cu cîteva zile în urmă în cu totul alte haine. Astfel, cînd s-au terminat bătăile și toată lumea s-a îm­prietenit, nu s-a mai simțit în lar­gul lui alături de nimeni, așa că a dis­pă­rut, a rămas doar un cărbune.

Ioan STOLERU