Doar cuvinte sub soare

Trăim în țara lui Gheorghe și ne mîndrim cu asta. De la prima pînă la ultima su­flare, ne mîndrim. Ne mîndrim cu sîngele de romani, ne mîndrim cu aurul dacic. Ne mîn­­drim chiar și cu cei care nu au fost în­cîn­tați de țara lor. Pentru că oriunde și orice ar fi făcut ei, de la noi au pornit, nu? Da, de la noi au pornit; fugind, alungați de mîndrii fe­ciori ai neamului. Pe unde au ajuns, au strălucit, au răsturnat standardele, au în­demnat lumea să privească cu mai multă atenție și țara lui Gheorghe. Știau că nu se vor întoarce ni­cio­dată. Știau că, pentru ei, „acasă” avea să fie doar o amintire amară pe care se vor chinui, fără sorți de izbîndă, să o îndulcească. Unii și-au luat ini­ma în dinți, au pășit demni în avion și cu aceeași demnitate au acceptat eșa­fodul de la sosire.

Un Gheorghe a fost și Andrei. Nu i-a fost frică să folosească acea artă atît de străină concetățenilor săi: cuvîntul. L-a folosit știind ce efecte va pro­duce. L-a folosit pentru și, în același timp, în ciuda tuturor. Și-a făcut prie­teni printre cărți și a ignorat oamenii. Pentru a suporta contactul cu se­me­nii, era nevoie de o cantitate miraculoasă de cartofi presați și de o putere de voință admirabilă. Dar reușea. De ce? Pentru că el a înțeles. El a în­țe­les că acolo unde nu există Mircea, nu există nici Eliade. A înțeles că a­colo unde se „cultivă” Gheorghe, tot Gheorghe se va ruga pentru ploaie cu grin­dină. A înțeles că, indiferent dacă ești sau nu Gheorghe, lumea nu te va striga „Vasile”. Ah, dacă te întrebai, da, și el s-a mîndrit că este un Gheor­ghe. Ba chiar a transmis și altora, mai timizi, că nu e nicio rușine să re­cu­noască asta. Să recunoască cine sînt și ce au făcut, pe cine au alungat și pe cine au abandonat. Nu e o rușine să renunțe la prostie. De aceea a lă­sat un adevărat epitaf pentru toți bravii cetățeni ai țării lui Gheorghe: „Ni­mic nou sub soare, doar durerea care doare”.

de Lorel ATOMEI