Din umbra simțului civic

„Lăsați femeia să vomite în pace”, și din grupul de cinci tineri u­nul țipă ceva legat de păr. Luase foc, dar nimeni nu se apropia de fată pentru că nu voiau să-și păteze pantofii de voma care se întindea pe trotuar. Focul a învelit-o din toate părțile a­cum și a început să țipe. Lîngă ea, un puști de 14 ani coboară de pe skateboard și-și scoate telefonul din buzunar. Începe să filmeze.

Pe partea cealaltă a străzii, o fami­­lie vizitează Iașul. Tatăl, mama și doi copii. Sînt toți un zîmbet. Își fac po­ze în fața clădirilor și se îm­bră­ți­șează. Roagă diferiți oameni să îi cu­prin­dă pe toți într-un cadru. Au ajuns în fața leilor de la universitate. Ca­me­ra îi este întinsă unui student, care pare să se fi molipsit de zîmbetul lor. Dă să apese pe buton. Horcăie. Inima bate să îi sară din piept pînă, brusc, i se oprește. Bang. Camera cade pe as­flat și se despică.

Tatăl s-a apropiat de studentul care rămăsese jos. Ochii îi erau bulbucați. Din colțul gurii i se prelingea un firișor de spumă albă. Tatăl a luat aparatul. A apăsat pe buton. O dată, de două ori. Mecanismul dinăuntru nu a reacționat. S-a aplecat din nou a­supra tînărului. L-a luat cu mîinile de haină, în dreptul pieptului, și a în­ce­put să urle la el. Tînărul murise. Din buzunar îi cădeau niște fise pe trotuar. Cling. Clang.

Un copil a văzut fisele și le-a ri­di­cat. A fugit bucuros pînă la primul automat și, înainte să le dea drumul pe făgașul aparatului, o mînă l-a oprit și i le-a luat. Fantasma s-a apropiat apoi de tînăra care ardea. A aruncat-o la pămînt, a învelit-o cu o pătură și n-a lăsat-o pînă cînd din ce-a mai rămas din hainele acesteia nu mai ieșea nici măcar un firicel de fum. A trecut strada. L-a dat la o parte pe tatăl cu mîi­nile-i încleștate pe aparat și s-a aplecat asupra studentului. A început să-i apese pe piept. O dată, de două ori. Du­pă cîteva minute, pieptul s-a um­flat cu aer și o tuse a început să zbu­ciume corpul întins pe asflat. Fan­tas­ma i-a băgat apoi fisele căzute î­na­poi în buzunar.

Fără spectacol, s-au risipit cu to­ții, la fel de orbi ca ura care le măcina adineauri privirea. Fantasma a ră­mas, uitîndu-se în lungul străzii. Fe­ri­ciți sînt doar acei ce țin în mîinile lor destinele altora și nu le frîng, le-n­cununează.

Cătălin HOPULELE