Din buricul simțurilor

Mi s-a spus de foarte multe ori să mă feresc de oamenii neobișnuiți și, ca de obicei nu am ascultat. Obișnuitul are ne­bunia fabuloasă de a nu fi palpitant, pe cînd particularul are mania de a ob­se­da mințile noastre de burete. Prima da­tă cînd l-am văzut nu m-am interesat nici cum îl cheamă, nici că vine din Cluj sau că avea ochii de un albastru de me­til. Nu, ca orice burete nu mă pu­team holba decît la neobișnuitul lui.

Gesticula cu un aer detașat și îmi su­rîdea conștient de dezinteresul meu fa­ță de subiectul abordat. Ne ascundeam ca nebunii într-un joc de șah, fie­ca­re an­grenat în căutarea conversației pier­dute. Avea degete de pianist și pri­vire de șoim, îți dezbrăca întreaga per­so­­na­litate numai privindu-te cu ochii lui ațin­tiți și mici. Zicea ceva despre Ia­son și despre cum nu trebuie să renunți ni­ciodată, dacă ți-ai propus, la o anumită ca­le, bine, nu îmi aduc aminte, întrucît nu mă gîndeam decît la mîna lui dreap­tă. A­colo viețuia un temerar pierdut sau un tem­plier îngropat de secrete. Cel de-al șaselea lui deget mă vlăguia, o ciu­dă­țe­nie a naturii, și-mi puneam doar în­tre­bări stupide: „Oare se gîdilă?”, „Oare sim­te du­rerea?”, „Oare poate fi schimbat?” sau „De cît timp este așa?”.

Dintr-o dată îl văd cum intră în tran­să, îmi face semn cu mîna că pleacă și dispare în parcul plin de frunze proas­păt dezlipite din curcubeu, pe a­cor­duri celeste venite direct din cutia ini­mii lui. Desprins dintr-un film alb negru îmi povestise că muzica e arta lui Dumnezeu și că mp3-ul lui e legat de de­get pentru că totul sună mai bine da­că ai lîngă tine melodia potrivită.

Adriana DĂNILĂ