Destinul tras pe sfoară

Luminile i se lipesc de corp ca un costum croit special pentru el și toți ochișorii sclipesc datorită lui. Ba chiar a reușit să îi creeze un zîm­bet fetiței cu rochiță roșie și bu­li­ne albe. S-ar hrăni cu aplauzele lor, ar vrea să le adune pe toate și să le dea drumul cînd e singur ca să îi umple golul din suflet. Însă ni­cio­dată nu le poate prinde. Întinde mîinile, dar de sus îl smuncește ci­ne­va, îl face să tremure și îl ridică ca pe un înger sedat. Știe că va fi în­fă­șurat în sfori și aruncat înapoi în cutia veche și neagră.

Dacă ar avea lacrimi, le-ar da drumul să curgă șiroaie ca să vadă lumea povestea lui cea adevărată. După ce „maestrul păpușar” îl co­boa­ră din sfori pe scenă și îl lasă să își facă numărul, îl răsucește între ele și îl aruncă în cutie pentru ur­mă­torul spectacol.

El nu are pe scenă decît mo­men­tul. Însă uneori simte cum se în­cur­că ațele între degetele slinoase și gra­se ale maestrului și nu i se pare cin­stit. Bătrînul păpușar l-a creat pen­tru bani. Se plimbă prin orașe cu păpușa „Bobo” și oferă specta­co­le. E celebru și toți copii îl aș­teaptă. Dar nu pe bătrîn, ci pe pă­pu­șă. Dar el, papițoiul manevrat de un moș cu barbă, el e cel care cîș­ti­gă zîmbe­te­le. El are puterea de a crea fericire, pe el îl iubesc copiii și îl a­pla­udă. Bobo cel slab și încîlcit în ațe îi adună pe toți pentru a face acte de caritate sau pentru a le aduce un gram de speranță. A aflat că oa­me­nii, mici sau mari, găsesc putere în lucrurile mai slabe ca ei.

Acum se gîndește dacă nu cum­va publicul se simte bine în pre­zen­ța lui pentru că nu este la fel de pu­ter­nic ca el. Dar îl liniștesc zîmbe­te­le copiilor și naivitatea oamenilor care îi împiedică să vadă cine le tra­ge și lor sforile.