Despre oameni mari și oameni mici

Mă uit des în jurul meu – cu excepția acelor momente cînd, asemenea celorlalți oameni, și eu privesc în telefon. Mă uit pe stradă, prin parcuri, în gări. Îmi mut privirea de la un om la altul, de la un scîncet de copil, la un glas matur și răgușit. Atunci ceva înlăuntrul meu se schimbă. De obicei tresar.

Astăzi merg spre Galați, orașul meu natal. Pornesc chiar din mediul rural, de acasă, locul de unde același microbuz alb, încă gol în stația din satul meu, oprește de două ori pe zi să își ia călătorii. Cinci perechi de ochi din interiorul mașinii mă scrutează cu privirea. Îi salut firesc cu „Bună ziua!” , apoi îmi ocup un loc. Sub legănatul obișnuit al microbuzului pe drumul public, la stația următoare, mașina se umple de călători. E îmbulzeală.

O voce masculină se aude pînă spre penultimul scaun al mașinii, unde stau eu. Văd un domn croindu-și drum pe culoar. Are fața brăzdată de riduri adînci, părînd să fie un bărbat de vîrsta a doua. Se sprijină de-o cîrjă și cere umil un scaun liber pe care să se așeze, explicîndu-ne nouă, celor de față, că se află sub tratament medical, pentru că a fost operat. Cînd dau să mă ridic, o voce tînără, vioaie și caldă, pe care o aud în spatele meu, mă face să mă întorc și să privesc într-acolo. Se uită cu ochii sticlind la domnul căruia, cu bucuria de a ajuta, îi transmite că vrea să-i cedeze locul ei. Bărbatul vine și se așază, în vreme ce îi mulțumește. O știu, are numai 11-12 ani. Sînt aproape de ea, așa că o chem îndată în brațele mele. O strîng la piept și o felicit din toată inima pentru scena petrecută. Pînă la Galați, în jur de o oră și jumătate, Maria se cuibărește în brațele mele. Nu mă mai ține minte – era de-o șchioapă cînd mi-a fost dat s-o cunosc. E fiica fostei profesoare de limbă și literatură română, din gimnaziu. Aceeași Maria este de azi un soi de apogeu al umanității. Privesc cu nădejde lumea prin copii și adulți ca ea. Apocalipsa se află departe. Ce bine că prin prisma unui act umanitar sîntem intangibili pentru un fenomen catastrofal.

de Claudia COCIUG