Defilarea speranțelor deșarte

Românul înconjurat de străini e mai patriot. În Ardeal se bate cu un­gurii pentru că nu-şi poate purta tri­colorul liber pe stradă, iar peste graniţă se luptă cu sistemul, stînd ore întregi la coadă să poată vota sau se uită dispreţuitor la cei care îi de­ni­grează poporul.

În şcoala generală simţeam altfel Ziua României. Acum aproape nu o mai simt deloc. Atunci, fie că vo­iam, fie că nu, ne aşezam în coloană, doi cîte doi, şi purtam steagul ţării pe stră­zile oraşului. Sărbătoarea se ţi­nea mereu în parc, unde se adunau mi­litarii care trăgeau focuri de armă, preotul care nu uita să predice în fiecare an, primarul şi oamenii lui care stăteau mereu la poze cînd du­ceau coroane la monumentul is­to­ric dedicat celor care au murit pentru ţară. Cu adevărat mişcaţi de aceas­tă zi erau de departe veteranii de război, cărora le alerga sîngele în ve­ne precum în 1918 pe fronturi. De­co­raţi cu medalii sau cu epoleţii plini de stele, bătrînii ostaşi stăteau mîn­dri, cu capul sus, în faţa mulţimii. Timpul crestase văi adînci pe chi­pu­rile lor, prin care se prelingea cîte o lacrimă rătăcită, cînd îşi aminteau ace­le vremuri. Pierderea prieteni­lor, mutilări, totul cu preţul libertăţii, al unirii, al unei singure Românii.

Cea mai mare bucurie de 1 De­cem­brie era că nu mai făceam ore. În plus, parada militarilor era în­cîn­tătoare. Defilau în uniformele lor verzi, cu arma la umăr, în acelaşi pas, de parcă erau nişte roboţei te­le­ghi­daţi.

Ceremonia se repetă în fiecare an, iar în timp se pierde ade­vă­ra­tul motiv pentru care se ţine săr­bă­toa­rea, se pierde autenticitatea. Televi­zo­rul e plin de astfel de defilări. Bunicii se uită în fiecare an pentru că sînt prea bătrîni să mai meargă în centrul ora­şului. Au auzit că acum cel mai im­portant e că se dă de mîncare, de asta nici nu se mai obosesc să ajun­gă la paradă.