De la Brifcor, cu nostalgie

Am lăsat gustul Eugeniilor în ghiozdanul mic și roșu pe care îl că­ram pe drumul prăfuit de țară. Am îngropat în memorie sunetul ambalajului care, odată rupt, scoatea la ivea­lă doi biscuiți mici și mereu tari. Nu mai găsesc nici pe Internet imagi­ni cu sucurile portocalii si verzi din pun­­gile de plastic care costau 10 mii. Tot ce a rămas viu sînt durerile de măsele după ce mestecam jumătate de oră o gumă Turbo și urmele murdare de la „tatuajele” surpriză pe care le lipeam mediat pe coperțile caietelor de ma­te­matică.

Îmi amintesc de ciocolata Afri­ca­na din care mîncam doar alunele și de bomboanele de pom din care ră­mî­nea în brad doar ambalajul. Astăzi nu îmi mai cumpăr pufuleți, nu mă mai uit prin magazine după biscuiți Siret și caut mereu scuze atunci cînd vine vorba de un drum pînă la țară. Patriotismul a rămas pentru mine în căruța care se îndreaptă agale către lanul cu porumb și în poveștile se­ri­oa­se ale bunicului despre oameni care au crezut că merită să se lupte pen­tru România. Iubirea de țară a ră­mas acolo, pe ogorul de unde în­cear­că toți să plece, pe pămîntul ars vîn­dut cu prima ocazie pe un bilet de avion către o țară mai caldă. Te simți român doar atunci cînd privești distrat la coperta vișinie a pa­șa­portului. Îl întinzi vameșului și zîm­bești mîndru atunci cînd te așezi pe scaunul avionului. Doar la peste 2000 de kilometri de graniță te mai încearcă un sentiment care durează cam cît gustul unei gume din co­pi­lărie.

Nu e dor și nici speranță. E mai mult teama că nu vei găsi nimic schim­bat atunci cînd vei putea citi la aterizare „Aeroportul Internațional Ia­și”.

Livia MOVILESCU