De-a v-ați ascunselea cu ideile

Am crezut întotdeauna că ambiția oamenilor, atunci cînd nu alunecă spre naivitate, este o calitate care poa­te să paveze drumurile nu spre iad, ci spre un tip de rai existent pe Pămînt, care se numește meserie. Se știe că nu se poate intitula profesionist decît cel care e cuprins ca o nălucă de dra­gostea pentru meșteșugul său. Aveam o prietenă care, deși avea doar 15 ani pe atunci, părea să știe dintotdeauna că s-a născut să devină medic. De la poveștile despre chirurgi în halate al­be, cu atitudine artistocrată, pînă la cărți de medicină scumpe, dar nici­odată deschise, a trecut prin toate stă­rile unui om a cărui inimă pîlpîie de pasiune ca un bec gata să explodeze.

Pînă la 18 ani își cumpărase deja uniformă albă, primise cadou de la părinți un stetoscop, iar noi, fetele, veneam mereu la aniversări cu comple­tări la ceea ce devenise o „bibliotecă medicală”. Își făcuse în jurul acestei dorințe un adevărat templu în care nu numai că te lăsa să te închini, dar te îmbrîncea înăuntru avînd drept armă conversații interminabile despre Leon Dănăilă, Anatomia lui Grey și despre cum nimic altceva n-are sens pe lume. Ar fi putut renunța oricînd la stilul ei de domnișoară cochetă, pe care și-l formase dintr-o altă pasiune, cea a studierii regalității, pentru pantalonii verzui din pînză și pentru deloc eleganții saboți medicali.

Discutam luna trecută cu o cunoștință și, printre altele, mi-a spus contra­riată că prietena mea a căpătat în ultimii ani, aspirații tot mai neobișnu­ite. A trecut astfel de la dorința de a fi fotograf profesionist, la a lua lecții de echitație și, ulterior, la a începe pregătirile pentru o eventuală facultate de medicină veterinară. Cum nimic nu se compară cu o idee în care crezi ca în ghicitul în bobul de fasole de pe fundul unei cești de ceai roșu, mă aștept ca în curînd să aflu că primul om înscris pentru o eventuală cursă spațială de mașini nu-mi este necunoscut.

de Andreea ANTON