Dau cu subsemnatul, diriginta

La orele de Educatie Plastica luam zece, ca toata lumea, dar stiam ca nu am sa ajung niciodata un Picasso sau Delacroix. Copacii erau sticsuri, casele semanau cu niste caciuli, iar oamenii, ei bine, nu erau oameni. Asa ca m-am specializat pe altceva.

Dadeam cu subsemnatul pe orice bucata de foaie alba. Aceasta indeletnicire am descoperit-o cind trebuia sa duc carnetul de note parintilor pentru a-l “aviza”. In locul lor, m-am hotarit sa imi arog eu drepturile si sa “consemn” notele elevului George Gurescu. Bineinteles, trebuia sa fie o semnatura artistica, nu o mizgilitura amarita. Trebuia sa fie credibila. Asadar, cind ma plictiseam la scoala (se intimpla foarte des) mizgileam pe spatele caietelor. Imi marcam manualele prin aceste autografe. Cind era pauza ma duceam la tabla si semnam cu creta.

Treptat, incepusem sa imi perfectionez stilul: “G”-ul era alungit, iar ultimele litere erau mai ridicate. Drept tipar am avut si semnatura lui George Calinescu, mai ales ca aveam si acelasi prenume. Iar de la Calinescu la Gurescu nu erau multe litere diferite. Cind am realizat ca mi-am definitivat stilul, am trecut la colegii de clasa. I-am luat in ordine alfabetica si pentru fiecare in parte am incercat sa fac un anume “autograf”.

Ulterior, ii chemam la banca mea pentru a-si da cu parerea asupra operei mele: “Uite, zici ca ti-am facut semnatura de poet”. Pe atunci credeam ca poetii au un anume tipar in care pot sa isi faca aceste semnaturi. Am luat profesorii la rind, iar la un moment dat, am mizgilit pe o lucrare semnatura dirigintei. Iar cind mi-a adus lucrarea, mi-a zis: “Patru, pentru ca te-am prins copiind! Vad ca ti-am semnat-o…”

George GURESCU