Dați bolovanii din drum

În toți cei șapte ani de cînd stătea în casa bunicilor de la țară, Alin co­tro­băise prin toate colțișoarele și cotloa­ne­le pe care le putea găsi în sălașul bă­trî­nilor care avuseseră grijă de el de la naș­tere. Nu-și cunoscuse niciodată pă­rin­ții, pe ambii îi pierduse de mic, însă îi ve­dea la față în pozele ținute la loc si­gur în dulapurile din lemn uscat. Tatăl era un străin, venit dintr-un oraș în­de­păr­tat unde o cunoscuse pe mama, o femeie mi­cuță de statură, căreia Alin îi ob­ser­va în­totdeauna părul scurt, care o făcea să semene cu un băiat.

Odată o întrebă pe bunica lui des­pre asta și ea începu să-i povestească de toa­te năzbîtiile și despre firea ei cu­ri­oa­să, cum nu putea să stea locului nici do­uă secunde fără să se uite prin toate col­ți­șoarele și cotloanele casei. Semăna cu el. Dar într-o zi, băiatul află despre un loc căruia încă nu-i dăduse tîrcoale, pen­tru că îi era prea frică el. „La fel și mai­că-ta, se temea să coboare scările pînă în beci. Abia la opt opt ani a coborît și ea, cînd o trimis-o bunic’tău să aducă ce­va.” În acel moment, pe Alin îl tre­cu un gînd simplu, să izbutească la șapte ani ce­ea ce mama lui reușise la o vîrstă mai î­na­i­ntată.

A doua zi, extaziat și terifiat în a­ce­l­ași, plecă în căutarea pivniței bă­trî­nești. Nu știa pe unde poate să fie sau de unde să-și înceapă expediția. După cî­te­va ore petrecute umblînd prin ne­cu­nos­cut, îl întrebă în sfîrșit pe bunicul lui un­de se află. Acesta, puțin mirat la în­ce­put, își dădu seama despre ce vorbește și-l du­se la un morman de pietre care a­co­pereau o intrare. Beciul devenise prea vechi, prea periculos așa că l-au în­chis. Alin, disperat, începu să ridice pia­tră după piatră, bolovan după bolovan, dar ajunsese la un moment dat la bucăți mari, pe care nu le mai putea urni. An de an, însă, el se mai întoarce la gura be­ciului și mai mută cîte o piatră. Cît poa­te.