Dacă baba Dochia ar avea urmași

Luni, sînt ca niște nou-născuți, li­beri. Dacă nu era criză, îi angaja cu si­­guranță o companie care face re­cla­mă la scutece sau la seria de cre­me care-ți fac fața moale „ca fundul u­nui bebeluș”. Și toți se alintă și se plîng. Îi dor capul, spinarea, ochii, au fumat prea mult, au băut prea mul­tă cola și au golit prea multe bi­doa­ne de bere. Au și muncit, să fim sin­ceri, dar munca nu îi obosește, doar îi înnobilează.

Miercuri încep să prindă colți, ca a­dolescenții ăia rebeli din telenove­le. Ar fugi de-acasă, și-ar da părul cu gel și s-ar zbînțui pe muzică electro­nică. Dar mulți dintre ei știu și de fri­că; de aceea se întorc să-și încerce col­­ții unii pe ceilalții, pentru virgule, la spații, sau concordanțe. Ca o haită de lupi, care, în loc să lucreze îm­pre­u­­­nă, se ceartă pentru cine să fu­gă­reas­că singur elefantul, ca la sfîrșit să-mpartă cu zîmbetul pe buze o oaie.

Cum se apropie sfîrșitul săp­tă­mî­nii, de la o vineri, îi apucă o criză e­xis­­tențială. Ce-au fă­cut cu viața lor pî­nă atunci? Au a­juns la 40 de ani și-și numără pe de­getele de la o mî­nă rea­li­ză­rile. Și, ca orice băr­­bat cu ast­­fel de prob­le­me, a­jung să-și înece a­ma­rul pe unde a­pu­că. Unii, într-un ex­ces de zel, nu dorm nopțile și în­cear­că să facă în 24 de ore ce n-au pu­­tut toată săptămîna. Puțini reușesc.

Dar cînd îi vezi cum stau în jurul me­sei duminică, zici că-i sfatul bă­trî­nilor acolo. Îndoiți de spinare, cu ve­de­rea tul­bure și cu mîinile tre­mu­rîn­de se a­dună-n încăperea de la etajul al doilea dintr-un institut al cul­turii. Se ui­tă mirați în jur, la alții ca­re debordează duminica de ener­gie, și se nă­pus­tesc furioși pe tastaturi, pa­chete de țigări și PET-uri de tot so­iul.

Ei au un ziar de scos. Nu-i nici Times, El Pais sau Dilema veche. Nu răstoarnă guverne, schimbă administrații sau manipulează masele, dar uneori mușcă suficient de tare încît să-i simți. În fiecare săptămînă ei își scutură cojoacele. Și întineresc.

Cătălin HOPULELE