Cuțitul din os

Umblă în haită. Îi găsești în fi­e­care oraș mai mare, pentru că nu le plac locurile îngrămădite și au fu­git ca șobolanii de ploaie din cui­bu­ri­le în care s-au născut și unde au crescut. S-au aciuat în orice colț al ora­șului, nu sînt pretențioși și acceptă de regulă să locuiască în orice fel de condiții. Nu se plîng, pentru că își cu­nosc limitele și cel mai important, portofelele. Mănîncă pe unde apu­că și în grabă, iar cu burțile pline și mul­țumite sînt cînd mămicile se gîn­desc la ei și îi alimentează de la zeci sau sute de kilometri distanță.

Sînt mulți și pașnici, rareori le fac probleme celorlalți lo­cu­i­tori. Se încaieră sau se iubesc între ei după cum le taie capul, iar restul ora­șu­lui știe cum să se poarte cu ei. Cel mai important însă, locuitorii i-au în­vă­țat și acceptat, în atîția ani de cînd își fac veacul prin orașul lor. Știu cînd sînt irascibili și frămîntați, cînd sînt petrecăreți sau cînd stau pitiți pe oriunde prind o masă pe care să își aștearnă vrafurile de foi. Le cu­nosc zilele și perioadele, doar așa re­u­șesc să țină pasul cu ei și cu pulsul lor.

Așa spre exemplu oamenii au în­­vățat că de două ori pe an, ei nu sînt de abordat. Pocnesc de stres și își rod unghiile pînă ajung la car­ne. Li se încruntă frunțile tinere, îm­po­vărate de griji ce le fură din timp. Vorbesc întruna doar despre ale lor termene limită și zile grele, scăl­dî­n­du-se în zbaterea în care se complac, doar pentru că are un nume ge­ne­ric, sesiune. Se plîng de căldura de a­fa­ră, de frigul de afară, de ploaie, de vînt, de uscăciune sau de umidita­te. Nimic nu le convine, în fapt. Nu știu ce caută în locurile pe care le-au bîntuit cu luni înainte și nu mai re­u­șesc să-și găsească timpul pierdut cu ni­micuri, cînd ar fi putut să se o­cu­pe din vreme de problemele ce a­cum îi rod. Toate li se sparg în cap. Iar de furtuna care se abate asupra lor nu se pot apăra doar cu o amărîtă de um­­br­elă.