Cum mi-am rătăcit norocul

N-am crezut niciodată-n su­per­stiții. N-am înțeles spaima oamenilor de pisicile negre care-ți taie calea sau de limba aspră a vecinelor care mai scuipau uneori, la nervi, cîte-un bles­tem, memorat parcă din poveștile cu vrăjitoare pe care le auzeam în co­pi­lărie. Cînd eram mai mică, pri­meam întotdeauna o mustrare de la ma­ma cînd trebuia să plecăm de-acasă. În­totdeauna uitam ceva înăuntru și-a-poi trebuia să mă întorc, spre o­roa­rea ei, care-și freca mîinile a îngrijorare toată ziua, de teamă să nu pă­țesc ceva pentru că îndrăznisem a-mi „în­toarce norocul din drum”.

De vreo săptămînă-ncoace mi se-ntîmplă tot feluri de lucruri ciu­date. Mi s-a povestit de curînd că un­deva, după Revoluție, cînd se în­che­iase acea perioadă de cenzură li­terară, lumea stătea la coadă-n fa­ța libăriilor ca să pună mîna pe-o car­te din secolul al XX-lea și că uneori, ca să fie siguri c-aveau s-o apuce, mototoleau cîțiva bănuți în palme și le fă­ceau drum către alte palme, cele ale librarului, care dădea la schimb si­gu­ranţa cuvintelor cu miros proas­păt de cerneală. De atunci, în fiecare zi există cîte ceva care-mi a­min­teș­te că-n­tr-un anumit moment, cineva a inventat un cuvînt care să schi­țe­ze acest joc bezmetic al banului ca­re se plimbă-n voie dintr-un buzunar în altul, doar ca să ducă la în­de­pli­ni­re o plăcere care nu s-ar fi lăsat a­tinsă altfel.

Unii mai curajoși i-ar spu­ne „șpagă”, dar eu, asemeni u­nui pu­rist, îmi acopăr urechile și strîng din dinți cînd aud că-i vorba de așa cuvînt puțin melodios. Cînd m-am izbit de el și i-am simțit nuan­țele colțuroase, am preferat să-l a­lung din propria-mi realitate și să fiu mai atentă cînd plec de acasă. Am vrut să mă simt mai bine, așa c-am rugat pe cineva să-mi a­du­că niște bomboane moldovenești. Mi-a zis da, abia după ce s-a asigurat c-o să-și poate cumpăra și el tot a­tî­tea. I-am făcut pe plac și n-am a­vut mustrări. Era vorba, totuși, de bom­boane.