Cum a preacurvit Măriuța

Cînd a intrat în ecosistem, Mă­ri­uț­a era un biet caras. Puiet fiind, se temea de peștii mari din baltă și a că­u­tat cît mai repede o balenă de pe spi­narea căreia să vadă tot. Primul ei regret a fost că nu s-a născut pește pa­razit, să poată să strîngă resturile dintre dinții răpitorilor care cutreierau de colo-ncoace. S-a gîndit că, în sfîrșit, n-ar mai fi trebuit să mintă lumea că-i face masaj la picioare balenei, cînd, de fapt, îi șoptea la ureche cele mai dulci vorbe pe care aceasta din urmă le auzise vreodată. Îi spunea cît e de frumoasă, de autoritară, de înțelegă­toa­re, de atrăgătoare, de înțeleaptă, în­­cît balena nu mai știa cum să-i mai facă pe plac Măriuței.

Așa i-au crescut pentru prima da­tă colții micuțului cărășel. Și-a dat sea­ma că, încet-încet, poate să se uite urît pînă și la peștii răpitori a căror gingii jinduia să le curețe cu puțin timp în ur­mă. N-a mai trecut mult și, deja, Mă­ri­uța se credea știucă, îno­tînd țanțoș pe unde voiau aripioarele ei, fără să mai asculte de nimeni. Iar într-o zi, că­ră­șe­lul s-a hotărît chiar să pună aripioa­ra în pragul ecosistemul acvatic.

Așa că Măriuța s-a cocoțat pe-o pia­tră și a început să-și citească de­cre­tul. Peștii răpitori nu mai aveau voie să vîneze, fitofagii să mănînce ver­deața de pe fundul bălții și broaștele trebu­iau neapărat să înceteze cu cîntatul ăla îngrozitor și să aleagă: ori deasu­pra apei ori sub ea. Văzînd că tot eco­sistemul se-apropie amenințător de ea, Măriuța a început să se teamă pentru prima oară. Și-a dat seama că, în ciuda țepilor crescuți sub branhii, a rămas tot un pui de caras mic ne­ști­u­tor. Atunci a privit în jur și și-a dat seama că, uitînd să-i cînte-n stru­nă balenei, aceasta și-a găsit alt peș­ti­șor neajutorat pe care să-l oblă­du­ias­că.

S-a temut Măriuța, dar s-a temut degeaba. Văzînd-o în goliciunea în ca­­re a rămas după ce s-a dezumflat, cei­lalți au lăsat-o să plutească în de­ri­vă, pierdută în delirul ei.

Cătălin HOPULELE