Culori de bare

Nu mă mai suport. Sînt o piesă gri de serie marcată cu ștampile și eti­che­te pe care le port ca pe niște stigmate greoaie de ani de zile. Unele au litere mari, groase și mă ustură pe piele mai mereu, pe altele de-abia le mai simt. Am ștanțe pe care le port de cînd e­ram o copilă știrbă cu funde albe în păr, apoi cînd purtam o „bicicletă” greoaie pe nas. Am haine nepotrivite pentru vreo anumită ocazie sau uit me­reu zilele onomastice pe care ru­de­le mele le consemnează cu re­li­gi­o­zi­ta­te în carnețele și calendare tematice. Ascult muzica nepotrivită și citesc căr­ți care îmi ocupă nepotrivit de mult timp pentru programul pe care ar trebui să-l am.

Azi, azi am realizat că nu pot spă­la etichetele și urmele de ștampile nici cu cel mai abraziv burete și oricît de tare m-ar durea. Am luat o găleată de vop­sea ro­șie și mi-am turnat-o pe cap. Sînt ro­șie, din cap pînă-n picioare, piele, ha­i­ne, ochi, păr. Ștampilele-mi sînt a­co­­perite în întregime. Sînt altfel, mi-am spus, și am zîmbit.

Am ieșit afară, pe sub teii desfigurați și nu mi-a mai păsat de privirile consternate ale celorlalte piese de se­rie. Și cînd s-a pornit o boare sponta­nă, transformîndu-se treptat în ploaie deasă, m-a copleșit o senzație bizară. Vopseaua roșie mi se scurgea deprimant de pe față, șiroaie sîngerii se prelingeau dureros de pe haine și re­ve­neau la griul cu care fusesem ne­voită să mă obișnuiesc. Dar era în re­gu­lă. Celorlalți li se scurgea vopseaua gri și ștampilele. Erau toți roșii.

Alexandra PANAETE