Cu toleranța la o cafea

N-am mai deschis geamurile azi. Am tras și draperiile să nu se zgîiască lumea pe fereastră, chiar dacă știu c-am să tînjesc după lumina care mă trage din casă. Am pretenția minimă să primesc din partea oamenilor o fărîmă din ceea ce ofer, adică respect, iar în urmă cu o săptămînă am dat nas în nas cu lipsa bunului simț care s-a jucat cu răbdarea mea. A aruncat-o așa, cu o îndrăzneală ipocrită și cu pretenții intelectuale de nivelul domnului Goe. Doar e vinovat clientul că se trezește cu mîncare stricată în farfurie și e nevoit să o înapoieze. Toleranța. Asta ar trebui să ajute. Dar cînd patronul te invită la o cafea pentru a evita eventualele neplăceri create restaurantului? Aici ce ar trebui să se mai aplice? Un „nu, mulțumesc” spus scîrșnind din dinți și cu multă paciență pentru că vrei doar respect, nu să fii umilit și mai mult. Îngăduința nu aduce mereu rezultatul la care speri și atrage mai cu seamă persoane care caută să profite de aceia care-s atinși de bunul simț.

Legea defăimării se discută, se aprobă, se respinge, dar chelnerul care mi-a servit mîncare expirată tot trage cu coada ochiului pe geam de cîte ori trece prin dreptul casei mele. De-asta am tras draperiile, să-mi fac propria lege pentru că simțul îngăduinței începe să-mi dispară.