Cu oaza-n bocceluță

Am plecat de acasă încă din clasa a V-a. Am cerut părinților să mă trimită la școală în Botoșani, la Școala nr.10. Alor mei nu le-a ve­nit ușor să se despartă de mine, iar bunicilor le-a fost și mai greu. Ei m-au crescut încă de cînd eram în fa­șă, ei mi-au îndrumat primii pași și tot ei mi-au dat primele sfaturi.

Încă țin minte cuvintele bu­ni­cii în timp ce încerca să mă con­vin­gă să nu plec încă, să mai aș­tept cîțiva ani. Mă căina că voi ple­ca printre străini și voi uita de co­pi­lărie. „Decît codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”, îmi spu­nea printre lacrimi Buna, dar îmi îndesa hainele în bagaj. Nu a avut drept­ate, iar Botoșaniul nu mi-a prins deloc rău. E drept, am crescut prea brusc, prea forțat, iar dra­gos­tea părinților nu am mai primit-o înapoi.

Deși sigur este o comparație proas­tă, mulți oameni de valoare au ales și ei să plece mult mai de­par­te de casă și de propria lor țară. Au simțit că vor și pot mai mult. Mult mai mult. Și au dovedit că au dreptate. Nu este o noutate că ne alungăm oamenii de seamă, că îi facem să le fie rușine de locul în ca­re au plecat și de trecutul lor.

Aceștia însă reușesc mereu să ne facă cinste, să își ducă visele la sfîrșit și să se realizeze profesional. Însă trebuie să înțelegem că noi nu avem nici un merit în asta, că tot ce am făcut a fost să le punem bețe în roate și să le oprim ascensiune. Am fost noi, ca țară, cei care i-am fugărit peste hotare, care le-am făcut vînt, asemeni unor pui în­dem­nați să părăsească cuibul. Iar ei au învățat să zboare, iar din vră­bi­ile care erau aici au devenit vulturi.