Criminal cu usturoi

„Dacă bei coniac moare virusul din gît. Ăsta e de casă, să vezi ce-l arde!”, și îmi toarnă Gheorghe în paharul scund cîteva picături de lichid maroniu. Mă uit la „colegii” mei de băutură. Iliuță are șapte ani, e îndrăgostit de Inna, are șuviță la spate și e fericit că nu merge la școală.

Ana tocmai și-a făcut profil pe Facebook și e încîntată că își poate înghesui cei cinci prieteni pe care și i-a făcut pînă acum în cutiuțe mici și „drăguțe”. Gheorghe e bărbat în toată firea. Ziua încalecă o cabină mică de tractor și zgîrîie obrazul pămînturilor, iar seara se mută în beci, unde meșterește butoaie pentru toți cultivatorii de vie din sat.

Coniacul îmi arde doar mie gîtul. Iliuță scurge licoarea cu experiența unui bărbat învățat să prețuiască „băutura adevărată”, iar Ana strîmbă din nas, deși cartoful aburit pe care îl duce la gură o face să uite aproape instantaneu de senzația neplăcută din gît. Mișcarea lui Gheorghe n-am prins-o. I-am observat doar paharul plin care s-a golit ca prin farmec în următoarea fracțiune de secundă. Cînd mi-am ridicat ochii, adulmeca deja un cățel de usturoi proaspăt decojit. Între celelalte farfurii pictate cu frunze de toamnă, pusă la loc de vază, căpățîna de usturoi dezmembrată aștepta să fie degustată. Pentru virus și asta. „Îl treci de două ori prin fața nasului și apoi îl tai mărunt și îl torni în bolul cu smîntînă”. E strategia lor de luptă cu boala.

În satul Mahala din Ucraina, țărani pe stradă fără mască nu întîlnești. În case, mirosul de ceapă și usturoi proaspăt tăiat ține loc de icoane. „Ai văzut tu să se țină de draci ceva?” își spun oamenii și își ascund batista umezită în buzunar. În căminele studențești, aghiuță iese pe hol și tușește să dea la toată lumea boala. Să nu îl mai acuze oamenii că nu face acte de caritate.

Lina VDOVÎI