Copilul încălțat

Anul acesta nu îmi voi mai așeza ciz­mele în dreptul nici unei așteptări. Pentru că cizmele mele nu mai au pie­lea moale și talpa elastică, ci tocul to­cit. Ce miracole s-ar mai putea strîn­ge în niște încălțări cu care am bă­tut culmile disperării, am mers pe șo­seaua ne­în­crederii și am rătăcit drumul spe­ran­ței, pînă le-am prefăcut în niște șcroam­be numai bune de călcat peste cadavre de iluzii? De ce să-mi bat joc de darul sfinților cînd am fă­cut pactul de a nu mai crede niciodată în minuni?

De ce să întîmpin bucuriile de altădată cu sus­piciunea frunții în­crețite de de­za­mă­gi­ri? De ce să mă pre­fac că las ușa nădejdii întredes­chi­să, cînd obișnuiesc să-mi pet­rec rostul și durata în spatele unor uși interzise? Mai bine îmi cumpăr un lacăt în plus pentru a-mi sigila amintirile în care mai stăruie emoțiile de altădată și-mi așez definitiv draperiile grele de dez­nădejde la fereastra sufletului. Mult mai bine e să-mi iau măsuri de pre­ca­u­ți­e ca nu cumva să mă trezesc cu vreun sfînt care mai pogoară vreo speranță prin­tre îndoielile și spaimele mele.

Ce m-aș face eu dacă aș primi da­rul pe care l-am așteptat cîndva prea mult? Ce m-aș face eu dacă aș găsi în­tr-o di­mi­neață, în cizme, cheia de la ușa în­dă­ră­tul căreia m-am închis în mi­ne? Ce să mai fac eu cu darul liber­tă­ții, acum, la ceasul tîrziu al ne­pu­tin­ței, cînd copilul din mine mi-a indicat de urmat în viață alt scenariu? Ar trebui ca, în sfîrșit, să-mi las jucăriile în urmă și să-mi încerc pasul în căutări de om mare.

Dar cum m-aș putea por­ni la un drum nou, cu în­călțările rupte și speranța deja os­to­i­tă, cînd eu nu știu să merg desculță?

Laura PĂULEȚ