Cocon pentru însoțirile necesare

Cea mai frumoasă meserie din lu­me este o devoratoare de inimi flă­mînde. Cei care o practică din vo­cație sînt carnivori care adulmecă o­chi în care visurile strălucesc ne­răb­dătoare ca niște licurici. Și care își țes pînze în care să le-ademenească pe cele mai firave ființe din cîte e­xis­tă.

Nu, profesorii nu-i strîng pe elevi în săli de clasă să-i siluiască șapte ore pe zi din vreo plăcere sadică și nici pentru că altceva mai bun în viață nu au de fă­cut. Nu îi prind în strînsoarea regu­li­lor ca să le frîngă aripile, care le stau răsucite pe din­ă­un­tru ca niște tulei. Ci ca să-i crească într-un cocon țe­sut din norme bine croite, la căl­du­ra unui scenariu forma­tiv, vegheați fi­ind într-o aventură ta­cită a des­co­pe­ri­rii și for­mă­rii de sine. Ei nu trebuie să în­țe­leagă lu­cru­rile astea. Lor tre­bu­ie să le fie pu­țin frig și puțin foame, cît să învețe să tre­­mu­re de entuziasm și să se-a­co­pe­re singuri de cîte un strat de cu­noaș­­te­re.

Dar, prea mult frig strică, la fel ca și prea multă cocoloșeală. Ce magicieni trebuie să se ascundă printre a­cești oameni care făuresc din niște fiin­țe vii și fragile, pui de oameni? Da­că nu e și alchimist iscusit, și subtil psiholog, și doctor de probleme de conș­tiință, și mecanic de caractere, și arhitect de personalități un profesor e de­gea­ba. Dacă nu se di­zolvă pe sine, cu ce are mai bun și mai frumos în seva care să-i um­ple pe cei nerăbdători să-și dea dru­mul în viață de sens, atunci ar trebui să-și caute de lu­cru altundeva. Fi­ind­că el nu trebuie să fie un me­­seriaș cu pro­gram fix de lucru pe zi sau un func­­ționar care să însemneze ca­ta­­logul cu note ca și cum ar sem­na con­di­ca.

Cea mai frumoasă meserie din lu­me trebuie practicată de cei cu i­ni­ma flămîndă. De cei cărora nu le creș­te sufletul decît atunci cînd suflă deasupra celor mai fragile ființe ce­va din praful de stele al universului pe care uneori par că-l țin în palmă. Și care nu se satură niciodată, chiar dacă au dat tot.

Laura PĂULEȚ