Cîte un soare de cetățean

„Dacă vreți ca angajații dumnea­­voastră să galopeze spre locul de mun­că fericiți, cu voia bună instalată pe chip și cu un spor nemăsurat în tot ceea ce fac, ceea ce va duce, implicit, la creș­terea productivității multinaționalei pe care o conduceți, fabricați-le un soare.”

Așa ar suna a­nun­țul unor fur­nizori de „soare artifici­al, la fel de prietenos, rotund, dar mai cuminte de­cît cel adevărat, cu raze-diode, lungi de doi metri, in­clu­se în kit-ul de ba­ză” pe pagina de mică pu­blicitate a u­nui ziar dintr-un alt se­col, altă di­men­siune sau alt u­ni­vers.

Adevărul este că nu m-ar mira de­loc dacă, la un moment dat, oa­me­­nii s-ar apuca de inventat… soa­re­le. N-ar fi frumos ca într-o di­mi­nea­ță ploioasă, cu nori cenușii plu­tind printre zgîrîie-norii unei metropole aglomerate, fiecare cetățean, în drumul său spre locul de muncă, să-și aducă cu el, într-o geantă de formă sferică, lumina, căldura, cheful, într-un cuvînt? Să își instaleze dispozitivul deasupra biroului, un pic mai sus de po­za cu familia, să se lase puțin mîn­gîiat de razele false și apoi să-și în­groa­pe ochii în calculator și să pur­cea­dă la schimbarea lumii?

De asta sînt primăverile atît de slăvite. Pentru că soarele lor e încă virgin, cordial, nepretențios și atît de necesar. De cum apare timid printre brațele dezbrăcate ale copacilor, des­­chidem larg geamurile și în­ce­pem să țopăim de fericire prin ca­me­ră, fără vreun motiv anume. Nici o ca­­fea sau energizant pe lumea asta nu ne umple rezervoarele sleite de după iarnă de energie și optimism. Parcă și veștile proaste de peste ocean ne sînt livrate cu mai puțin dramatism.

Mereu m-am întrebat de ce nu m-am născut pe undeva prin Ha­waii, de pildă. În loc să visez acum la un soare de plastic, îmi fugăream anii prin nisipuri fierbinți, cu flori atîrnind de gît.

Lina VDOVÎI