Cîte-o față pentru fiecare suferință

Ne pricepem să dăm nume pentru că au nevoie și cochiliile noastre de o re­pre­zentare. Nu putem fi doar oa­meni, frumoși, bogați, săraci cu duhul sau cu buzunarul spart. Trebuie să ne împărțim în Mihai, Florini, Alexan­dre sau Mihaele pentru că, deși avem toți două picioare, unii dintre noi sînt mai oameni decît ceilalți. La fel de bi­ne am putea să ne strigăm după nu­mere, dar ar fi puțin bizar. Oricît de in­te­resant ne-ar suna acuma 007 și in­di­ferent dacă sînt în sistemul zecimal sau bi­nar, numerele sînt frumoase, dar par­că nu au personalitate.

Nu și literele. Se arcuiesc, se în­doaie, alunecă pe vîrful limbii și pro­voacă bucurie, suferință sau se eri­jea­ză ca fiind indicii ale înțelepciunii. Prin ur­mare, am ajuns să ne croim identitatea prin îmbinarea de litere și nu­me­lor, le-am dat puterea de a crea viață. E su­fi­cient să-i spunem cîinelui Georgel, ca să ne ducem cu gîndul la prietenul nos­tru plecat peste hotare, sau să ne nu­­mim ara­ga­zul Mihaela ca să ne aș­teptăm că mîn­carea o să iasă cum o fă­cea mătușa noastră de la țară. Ori­cît de amuzant ar suna, astfel de re­pre­zentări au stat la baza educației noas­tre, și ai­do­ma cîinilor bătrîni, ne e greu să scă­păm de ele și să învățăm trucuri noi.

Pentru că, să fim sinceri, fără Ex­ca­­libur, Arthur nu ar fi putut stăpîni Ca­melotul. Fără ciocanul său, Mjöl­nir, pe Thor, regele tunetului, nordicii nu l-ar mai recunoaște ca zeu, iar fără La­ssie, micuțul Timmy nu s-ar fi putut în­­toarce acasă de la școală. Iar acum, re­prezentările noastre nu mai au limite; sărăciei am ajuns să-i spunem sec, Boc, iar tuturor problemelor noastre le dăm nuanțe de Băsescu.

Am dat, în schimb, viață și speran­țelor pe care le nutrim, de cîțiva ani, în gru­puri mici sau în plen. I-am spus sim­plu, UE. Problema este că, în ultima perioadă, a început să sune prea mult a înjurătură.

Cătălin HOPULELE