Ciocolata si piticul fara barba

Eu mereu am visat o zapada albastra. Ca margelele de turcoaz ale mamei pe care i le furam cind o imitam pe Thalia, in fata blocului. Visam sa ma dau cu o sanie de argint si sa ma culeaga, ca pe o firida ratacita, un pitic fara barba. Sa ma arunce intr-o pictura veche, cu trei cai focosi, rasariti din noapte. Toate aceste vise si inca multe altele le puneam in caietele subtiri cu patratele. Le legam cu o fundita de culoarea cerului si le ascundeam sub cearsaf. Uneori, in miez de noapte, le mai citeam. Tot timpul am crezut ca piticul fara barba le citeste impreuna cu mine si ca ma va duce in muntii cu zapada albastra.

Cind am ajuns la virsta primului sarut, ma visam o mica poeta cu ginduri scaldate in ciocolata alba. Le imparteam colegilor de clasa, iar unii dintre ei mi le intorceau fisticiti inapoi. Nu le placea ciocolata mea, iar pe mine ma durea ca si cum mi-ar fi rupt din bucurie. Ca si cum ar fi destramat-o si si-ar fi impletit ei un alt sentiment. Plingeam de fiecare data, ca un tinc pedepsit, fara mama. Nimeni nu imi spunea ca sint copilarii.

La liceu, am inceput sa imi schimb visele. Imi placeau mai mult copacii dezgoliti si norii cocotati pe acestia. Citeam poezii si nu intelegeam de ce ale mele nu s-ar numi la fel. Cei din jur ma ironizau pe ascuns, chiar daca eu ii transformam, in caietele mele, in ciini de vinatoare, in cai cu par de aur sau in copaci fara rod. Ii agatam in cui si ii ciunteam precum imi ciunteau ei mie gindurile. Nimeni nu mi-a spus niciodata ca zapada nu poate fi albastra.

Haideti sa va spun o poveste cu vise.

Lina VDOVII