Cine să ne mai judece?

Prima dată cînd am început să scriu, n-am avut curajul s-o fac decît pentru mine. Nu mai știu cîți ani aveam cînd, într-o duminică, taică-miu mi-a adus de la un prieten de-al lui un Pentium 4. Era atît de mare că ne ocupa jumătate din cameră și mama se supăra de fieca­re dată cînd trebuia să ude florile așe­zate strategic în jurul lui sau să șteargă praful. Eram prima de pe stradă care se pricopsise cu o așa mașinărie ciudată, așa că o vreme l-am folosit ca motiv pen­tru a-i aduna pe toți la mine în zilele fără școală.

După ce ne-am plictisit de misiunile din „GTA Vice City” și băieții s-au întors la jucat fotbal pe terenul de lîngă casă, m-am gîndit că n-ar fi rău să țin acolo un jurnal pe care mama n-are să-l mai găsească și răsfoiască, cum o mai făcuse cu cele de prin dulapuri. Așa a apărut o arhivă în care s-au tot născut zilnic documente mici, înăuntrul cărora începusem să învăţ să mă joc cu literele. Am scris şi m-am citit așa pînă la liceu, cînd profa de română m-a convins că-i neapărat să țin un blog și că trebuie să părăsesc carapacea mea confortabilă de melc, spre care mă tîrîiam încet imediat ce ajungeam acasă și mă ghemuiam în fața calculatorului. Despre gîndurile pe care le-am așezat acolo n-au știut prea mulți, pentru că simțeam că treaba asta cu scrisul e ca pojghița unui ou neterminat și că are să se rupă imediat ce o să-l deranjeze ceva.

Cînd am venit la Jurnalism și mai apoi, cînd am prins curaj să trec pe la Opinia, am reușit cumva, tot tîrîș, să nu-mi mai fie frică, să apăs mai tare pe taste, să conturez oameni și să-mi susțin părerile cu argumente așezate pe foi. Chiar dacă mi-a luat cîțiva ani, am ajuns să îm­bră­țișez versurile alea frumoase despre dragostea mea, pe care le fredonam la cor, în liceu – Noi, muncim întocmai, ne-am ales cu, / Ne-am ales cu domnul Eminescu.