Cine mi-a rătăcit marea?

Marea mea nu e bătrînă. E liniștită și rece ca o zi de început de primăvară, cînd doar nisipul abia bătătorit i se mai lipește de palme. Tremură și se zbate din toate puterile ca să scape de ceea ce o face să pară mai slabă și apoi se liniștește ca și cum nu ar fi existat vreun zbucium. E pustie ca o plajă după ora 3 dimineața, cînd doar valurile îi mai ajung la țărm și atît de calmă încît de fiecare dată îi adorm în brațe. Marea mea e zgribulită de frig, îmbrobodită într-un hanorac imens și are pielea încă tremurîndă de prea multă iarnă. Nu trăiește doar în zilele de vară cînd e sufocată de colaci de salvare și de brațe care o zdruncină, ci trăiește atunci cînd toată lumea uită de ea și cînd aburii de la grătar și porumb încetează să o mai sufoce.

Marea mea se scaldă în zori de zi în miros de șine de tren și e amorțită din toate încheieturile ca după o noapte chinuită între două scaune. E adusă de soare, odată cu răsăritul și dispare abia seara atunci cînd ultimul tren pleacă din stație. O iau cu mine de fiecare dată și nu o las din brate nici atunci cînd ajung înapoi în Iași după 11 ore cu mirosul ei sărat încă în nări.

Anul ăsta nu-mi place la mare. Mă simt mai bătrînă decît însăși marea și mai plictisită decît un pensionar fără ocupație. E agitată, gălăgioasă, cu mîinile mereu în aer și cu prea multe ifose de copii de liceu care și-au rătăcit drumul spre casă. Care stau cu o ureche la manelele de la 10 Steaguri și de la Max și cu cealaltă la White Horse pentru că acolo pot să își aprindă în voie țigări și pot să poarte liniștiți tricouri cu trupe al căror nume îl vor uita în cîtiva ani. Care vin la mare cu gîndul că aici cresc, devin adulti, își găsesc parteneri de distracție si beau ca să uite.

Marea mea încă mai speră că îi poate iubi și liniști pe cei care îi cad între valuri. Încă mai crede.