Cine-i străinul acela?

Să tot fi trecut cîteva ore de cînd mă holbez la omul ăsta care stă dincolo și mă imită. Irișii se dilată și se deschid ca o poartă spre suflet. Privim u­nul spre altul și căutăm un­de s-au ascuns așa departe ră­bufnirile astea surde, de nu le-a văzut nimeni pînă a­cum. Cine le-a plantat și le-a crescut așa semețe și rezisten­te? Cum să le scoți din rădă­cini? Clipesc și scutur din cap să mai tai din crengile lungi ale irascibilității care ies că­tre soare. Fug de privirea as­ta rece care mă fixează, fug de străinul din casa mea și mă pierd printre trecătorii din via­ță în care încerc să mă regă­sesc. Un gest amabil, un zîmbet, un loc cedat în autobuz, dar nicio expresie oamenilor dragi, de parcă toată aler­gă­tu­ra asta între stații mi-a sorbit întreaga putere.

Nu mă mai întorc singură acasă. Singuratatea scoate la iveală un om pe care nu l-am mai văzut și pe care îl țin cît de departe pot. Nu mă mai întorc fără cei care mă cunosc și care știu să-mi spună și mie cine sînt. Nemernicul din oglindă mă prinde iar și-mi stoarce sufletul, mă poartă prin amintirile cele mai dureroase și mă face inaptă de a mai zîmbi. Două brațe se strecoară în spatele meu și-mi cuprind toată răceala anilor, încăl­zind-o cu un singur sărut. Alt chip îl văd oglindindu-mi conștiința, iar pe el scrie fericire. Dar cine e străinul acela care tot apare în vremea sin­gurătății mele? Căci eu n-am cum să fiu.