Cînd roțile sînt unse

Banda rulantă funcționează ca un­să de vreo șapte ani încoace. Toarce ca un motan ce poftește la porții de audiență tot mai mari. El nu se satură niciodată, iar stomacul stă să îi pocnească de la atîta rating consumat de prin toată lumea, căci banda se întinde pe tot globul. Lipește po­poarele unul de altul și, deși nu le fură limba și naționalitatea, îi a­de­me­neș­te cu cifre amețitoare, îi face să nu se mai gîndească la furtul subtil ce are totuși loc. Nu văd așadar identitatea ca pe un termen pe care nu îl mai stăpînesc. Că sînt invadați de un uriaș care îi unifor­mi­zează, care le dictează conștiincios ti­pa­rele după care să aleagă.

Au semnat cu toții un mic pact cu dia­volul. Alergătorii care se înscriu la o cursă lungă pe banda împielițată  nici nu se gîndesc că sînt acolo doar pentru ca mecanismele aparatului să nu se o­prească. Se înscriu orbește de fapt la cea mai scurtă provocare din viața lor. Cad în capcană, însă nu sînt prinși propriu-zis în ea. Nu. Participanții la derularea ben­­zii vin și pleacă, niciunul nu rămîne, la fel cum niciunul nu se gîndește că sînt simple cărămizi în construcția unui for­mat gigant.

Banda unsă cu cele mai inteligente strategii de captare și manipulare nu a­re cum să se oprească. E încă nouă, rugina mai are de așteptat pînă cînd să poată începe a mînca din roțile ei. Pînă atunci se întinde leneșă ca o pînză de pă­ian­jen deasă și lipicioasă, prinzînd totul în cale. Am putea să ne prindem în capca­ne mai mici și inofensive, dar noi vrem ce e mai popular. Cîtă vreme însă plasa în care cădem e moale și confortabilă, ne face maxilarele să pocnească de rîs și ne umple serile, putem să ne a­run­căm liniștiți în ea, cine stă să se mai gî­n­deas­că ce e dedesubt?