Cînd ne-am uitat pedigriul

Era o vreme în care eram telespectatori și cititori deștepți, cu simțul umo­rului. Ne plimbam cu Academia Ca­ța­vencu (prima!) la braț și înveleam borcanele de zacuscă în Click, pentru că era cel mai ieftin, vreo 50 de bani. Ne uitam pe Discovery la documen­ta­re cu maimuțe și apoi nimeream la emisiu­nea lui Badea fără să ne dăm seama că am schimbat programul. Urmăream inteligent și talk-show-uri, știam cine dă din gură degeaba și cine are ceva sem­nificativ de spus. Pe scurt, aveam suficient discernămînt pentru a ne da sea­ma că România nu este doar cea din știrile de la ora cinci.

Dar la un moment dat ceva s-a schimbat. În locul analizelor calculate despre situația economică a țării și-au făcut loc, în prime-time, implanturile Ni­coletei Luciu. Și ne-a plăcut! Nici măcar tabloidele nu mai sînt cum erau. Cu toții știam că împînzesc minciuni și speculații, și te prăpădeai de rîs cînd citeai ce prostii mai încăpeau în pa­gi­ni­le acestora. Acum însă, de nicăieri, au devenit principala sursă de informare. Și vezi oamenii pe stradă care citesc din­tr-o mai-sus-numită fițuică, despre pre­su­pușii ani în care noul premier a făcut parte din nu știu ce sectă secretă a ma­sonilor. Îi vezi cum dau îngîndurați din cap, mai să-și smulgă părul, cum discută serioși despre subiect și cum se gîndesc să meargă la București să iasă și ei în Piața Universității. Oameni buni, nici măcar cei care scriu asemenea inep­ții nu le cred! 

Dar ne-am obișnuit să fim creduli. Spunem că nu mai avem încredere în mass media dar luăm de bună fiecare speculație care se prelinge pe burtieră. În­tr-o societate echilibrată, noi ar trebui să dictăm ce sîntem dispuși să citim și ce adevăruri trebuie să fie pe primele pagini și în prime-time. Dar, ca niște amnezici, am pierdut controlul. Cîi­ne­le nostru de pază are nevoie de o lesă mai scurtă.

Cătălin HOPULELE