Cheia lacătului din palmă

Avea mers de bătrîn. De om cu u­merii aduși în față de la atîția ani pur­tați peste ei, deși nu număra decît pu­țin peste douăzeci. Pășea încet, cu mîi­nile împreunate la spate și cu mî­ne­ci­le paltonului prea mare pentru el a­coperindu-i buricele degetelor. La răs­­timpuri, oprea cîte un trecător și cu glasul sfîrșit îl ruga să-i caute în bu­zu­nare. „Da’ ce, matale nu poți?”. Nu putea. Unii îl ocărau și îl luau drept nebun, alții îl evitau. Cînd și cînd u­nii îi mai întindeau bani și atunci se în­fu­ria, răbufnea, îi înjura.

O singură dată era cît pe ce să con­vingă un om al străzii să-l ajute, dar cînd vagabondul i-a zărit licărirea ciu­dată din ochi s-a speriat ca de o fantomă. Nici n-a avut răgaz să-l o­preas­că și să-i explice, sigur nu l-ar mai fi privit ca stăpînit de demoni. Alteori, tre­cătorii îi arătau un soi de reproș a­mes­tecat cu milă, ca atunci cînd te uiți la un bolnav care nu vrea să mai tră­iască. Dar el voia, ni­meni nu vedea că de departe părea o nălucă, una care se zba­te între două lumi. Că cerea ajutor dar nu-l găsea ni­că­ieri.

Îi ningea pe umeri, însă continua să meargă cu mîinile la spate, tî­rî­in­du-și paltonul prea lung prin zăpadă. Îi plouau șuvoaie peste chip, dar nu că­uta adăpost. Îi bătea vîntul de pri­mă­vară obrazul tînăr și nici că își ridica o­chii să vadă cît de albastru era cerul dea­supra lui. „Caută-mă în bu­zu­na­re”, atît cerea. Atît cerșea. Nici măcar nu în­tindea căușul palmei. „Cheia sal­vă­rii e la tine, copile. N-o au alții”, i-a zis o­dată un bătrîn. Știa prea bine, dar nu pu­tea ajunge la ea. Îi era rușine să-și a­rate mîinile în­cătușate.