Caricaturizez

Locuiesc într-o scorbură. Pot să-mi țin ochii deschiși doar 30 de se­cun­de; niciodată mai mult, ni­cio­da­tă mai puțin. Genele mele sînt fă­cu­te din plumb, le simt cum atîrnă gre­oi de pleoape. Aș putea să mă plîng de ele, dar mie chiar îmi plac. Le piep­tăn, cînd sînt obosite și le șterg cu o batistă moale, oranj, cînd mă în­tristez. Cred că (genele) sînt în­țe­le­gă­toare. Bulbii sînt mai supărăcioși, ei vor să vadă mai multe și nu prea re­ușesc, na, nu le iese. „N-am timp! N-am timp!”, se plîng creaturile cu 24h. De ce? Douăzecișipatrudeore, în secunde, înseamnă ditamai droa­ia de timp: 86.400. De ce n-aveți timp, îi întreb în șoaptă, cînd trec pe lîn­gă copacul meu; ei cred că asta e „vo­cea conștiinței”, sînt amuzanți. (Am su­­per-puteri, să-mi aduceți aminte să vă povestesc).

Eu, de cîteva zile, sînt cu ochii pe-un specimen rar – o o­midă portocalie, cu mult păr alb. Ce face ea acum, cum să zic, avea ma­ma o vorbă. „Se dă în spectacol, fata mea.” Eu cred că o să se metamorfozeze într-un fluture cam urîțel, dar – revenind, pentru omida asta m-am dus în bîlci și, pe nevăzute, mi-am ales un binoclu care pare mai degrabă o jucărie, dar nu este. Cel mai mult îmi place să ies din scorbură. De obicei, mă uit la ciori, pe care le găsesc neînchipuit de gra­­țioase, cumva poetice. Scriu des­pre ele pe scoarța copacului și creatu­ri­le citesc cu voce tare scrijeliturile me­le.

Zădărnicesc însă totul cînd mai desenează cîte-o inimă și scriu în ­in­teriorul ei declarații absurde, gro­tești. Copacul ăsta nu are nevoie de afecțiune, am țipat în gura mare. Vreau să-mi scot ochii. O să-i iau pe rînd – întîi stîngul, așa o să văd lumea celor drepți. O să plantez cac­tuși în locul lor și-n felul ăsta or să aibă și un sistem de irigație mișto. Eu, și-așa, sau mă întristez, sau mi se face dor sau plîng și-atunci curg, a­­mețitoare, cu furie, rîulețe pic-pic.