Campionatul de încredere

Mereu am știut să țin un secret, e­ram faima cartierului. Toate fetele ce-și ascundeau primul sărut după un zîm­bet, veneau la mine atunci cînd nu mai puteau răsufla de emoție. Eram atît de profi în ceea ce făceam, încît nu schi­țam niciun gest dacă aflam că două din­tre amicele mele erau în­dră­gos­tite de același băiat. Și nu mă încruntam nici dacă deveneau cele mai bune prie­te­ne, după ce trecuseră pe la mine, bîr­find una pe alta. Consideram că le fă­ceam un bine și că aveau unde să-și ver­se năduful. De multe ori încurcam se­cre­te­le între ele și mi-era frică să nu scap vreo veste de la una la alta.

Îmi luam însă măsuri de precauție și deseori țineam degetele încrucișate la spate pentru că nu credeam în „jur pe roșu”. Asta pînă într-o zi, cînd mi-am dat seama că mie nu-mi iese nimic din a­ceastă afacere, decît marile preo­cu­pări că voi fi prima vizată dacă vreun se­cret va scăpa. Și atunci am început să nu le mai ascult, să le spun că m-am să­tu­rat să fiu doar un prieten de în­cre­de­re. Atunci mi-am zis că pot fi rea și că sto­casem destule încît să îmi asigur pri­etenia fetelor pe cîțiva ani. Însă nu a­veam curaj decît să le ameninț.

Vara trecută, am găsit prin cutia de amintiri pe care mi-a păstrat-o mama, un bilețel de la Magdalena, în care mă ru­ga să nu spun secretul ei nimănui.  Am zîmbit și mi-am adus a­min­te care era taina ei și că nu spu­sesem nimănui nici pînă în ziua de azi. Iar acum, dacă l-aș mai spune, nu ar mai avea ni­ci­ un impact, Magdalena e departe, în Spa­nia și nu se va întoarce prea cu­rînd. Nu am mai ținut de mult un se­cret și deseori mi se ascund lucruri, chiar dacă aș me­rita să le știu. Poate mă bîn­tu­ie gre­șea­la pe care am facut-o în trecut și ni­me­ni nu mai are încredere în mine.

Alexandra ȘANDRU