Bunicul

Atunci cînd stăteam în păduricea de salcîmi din grădina de acasă îm­pre­u­nă cu bunicul meu, acesta obișnuia să îmi povestească și să mă întrebe tot fe­lul de lucruri care pentru mine nu a­veau niciun sens în acea perioadă. După ce a fost diagnosticat cu diabet, discuțiile noastre s-au transformat în monolo­guri pe care bunicul le ținea uitînd, parcă, să mai și respire. Îmi vorbea despre tine­re­țea lui, despre cum a cunoscut-o pe bu­nica, despre tata și frații lui. Îmi dădea fiecare detaliu pe care pînă în acel mo­ment nu mi-l dezvăluise. „Nu zic c-am fost cel mai bun tată”, spunea el oftînd: „dar cînd veneam de la aprozar încărcat cu portocale și alte cele, nu mă mai lăsa tac-tu’ nici să mă descalț de ciubotele pline de glod”, con­tinua și un zîmbet larg îi lumina fața. „Tu știi ce-i boala asta?”, mă mai în­treba din cînd în cînd, iar eu dădeam din cap că nu pentru că auzisem de diabet doar la televizor și nu avusesem răbdare să înțeleg ce înseamnă. Bu­nicul nu mai mînca dulciuri și nu-și mai punea zahăr în ceaiul de mușe­țel. În loc să mîncăm pîine cu dulceață dimineața așa cum obișnuia să fie ritualul nostru, mîncam borș cu urzici proaspete pe care bunica le culegea cînd se întorcea de la cîmp.

Bunicul nu mai avea energie să meargă pînă la locul nostru din pă­du­ricea de salcîmi. Stăteam acum în pat și ne uitam la desene animate și a­poi la știrile de dimineață. Îl mai auzeam oftînd din cînd în cînd, dar nu mai a­veam curajul să pun întrebări. Nimeni nu mai vorbea despre bunicul, nici măcar el.

Ani mai tîrziu avea să-mi dau seama că discuțiile din grădină erau menite să-i amintească lui fiecare detaliu. Să nu-și piardă vreo amintire. Căci doar ele i-ar mai fi putut rămîne.

de Claudia PINCOVSKI