Bine încadrat în ramă

Tot ce a auzit încă de la o vîrstă fragedă erau doar cuvinte plate că­rora nu le găsea nicio însemnătate. „Ce frumusețe orbitoare”, îi spunea mama ei și-i mai făcea două-trei po­ze „de pus în ramă”. Îmbrăcată-n ro­chițe scurte care-i lăsau picioarele lungi la vedere, cu părul lung făcut bu­cle, fără urmă de fire rebele, în­căl­țată cu săndăluțe cu toc micuț, fata de­venise marioneta perfectă. Își afișa zîm­betul strălucitor întreținut de că­tre dentiști la fiecare concurs de fru­mu­sețe. Degetele-i alunecau fin pes­te clapele pianului și nici nu mai ști­a dacă-i place să cînte sau o face doar pentru a mai cîștiga un titlu.

„Ce frumoasă ești”, îi spuneau și băieții care erau prea absorbiți de mo­dul în care fata arăta pentru a o mai asculta. Le zîmbea placid, își scutura încet capul și mai îngîna, din cînd în cînd, cîteva scurte fraze despre vremea de afară și despre mîncarea așezată în farfuria care începea să-i pară la fel de plată ca personalitatea ei. Ar fi vrut să le vorbească despre frămîn­tări­le ei, să rîdă și ea uitîndu-se la persoanele care treceau agale pe stradă lă­sînd în urma lor conturul unui personaj hazliu. „Cînd ești frumos, nu ai voie să rîzi”, era însă singurul gînd care i se perinda prin minte. Dacă rîzi cu gura pînă la urechi, faci riduri care ți se-ntind pe toată fața și-ți știrbesc frumusețea care trebuie să-ți rămînă veșnic întipărită pe chip.

Plimbările sînt doar momente în care-i lasă pe cei din jur să o ad­mi­re, căci a fost învățată să primească complimente, dar niciodată să le ofere. „Sînt frumoasă”, se gîndea și ea periindu-și părul înainte de a apărea în­că o dată în lumina reflectoarelor din cauza căreia ea nu vede pe nimeni din sală, dar știe că ei o văd pe ea. Ea e centrul atenției. E e frumoasă, iar să fii frumos e tot ce-ți trebuie pentru a cîștiga „marele premiu” în viață. Așa i-au spus toți, deci așa trebuie să fie.